Omul, mai mult decât un actor social

Cum se întâmplă că, cel mai adesea, uităm de chipul lui Dumnezeu din noi şi ne identificăm total cu rolul nostru de actori sociali? Istoria căderii omului din Paradis pare să nu se mai intersecteze deloc cu povestea vieţii noastre. Plecăm în viaţă nu de la istoria căderii umane, ci de la povestea vieţii noastre istorice, de la tata şi mama care ne-au iubit sau nu, de la cei pe care i-am iubit şi ne-au iubit sau nu, de la reuşite şi eşecuri sociale, de la zestrea materială pe care o avem sau după care noi râvnim. Trăim căderea umană ca pe un mit, iar adevărata cădere o regăsim în sărăcie, în neîmplinire, mult prea puţin în păcat.

Dominaţia duhului secular astăzi i-a contaminat însă şi pe creştini. Aceştia nu mai apelează la duhovnic, la post şi rugăciune pentru a-şi rezolva problemele, ci urmează reţetele reuşitei sociale şi personale prin forţele proprii, ale minţii sau corpului, prin frumuseţea fizică, viclenie sau chiar relaţii şi mită. Ajungi acolo unde nu mai dormi, te suceşti, te gândeşti şi te răzgândeşti cum să răzbaţi, fără să mai încredinţezi lui Dumnezeu ceva din povara grijilor zilei.

Omul lumesc este omul sucit, care îşi justifică răzgândirile prin necesitatea unei reflecţii profunde. Însă aceste răzgândiri sunt acompaniate şi de stări de nelinişte, nervi şi deznădejde, având ca rădăcină mândria, care nu poate sesiza inspiraţiile blânde ale Duhului Sfânt. Omul sucit nu rămâne niciodată într-o singură simţire sau părere. Iar nestatornicia aceasta rodeşte în inima răscolită de îndoieli, după cum spunea Apostolul Iacov: "Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale" (Iac. 1, 8). Iar "cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo" (Iac. 1, 6).

Gânditorul latin Seneca, în lucrarea "Despre liniştea sufletului către Serenus", îi caracteriza pe aceşti oameni suciţi ca fiind "nehotărâţi din fire", totdeauna şovăitori şi schimbători, care "se silesc cu sârg să deprindă căile întortocheate şi necinstite". Dacă truda lor nu îşi arată roadele, ei sunt cuprinşi de o "prea apăsătoare nefericire", căutând "un adăpost în lâncezeală sau preocupări singuratice". Cu toate acestea, deşi tinde să se izoleze, din autosuficienţă, nestatornicul nu îşi poate găsi mângâiere în el însuşi, râvneşte la viaţa în mulţime şi aglomeraţii.

"Din această pricină, remarca Seneca, lipsit de plăcerea preocupărilor obşteşti, sufletul nu mai poate îndura casa, singurătatea, cei patru pereţi; cu nelinişte înţelege că a fost lăsat singur cu el însuşi". Această nerăbdare de-a acţiona se loveşte de mândria nemişcării încăpăţânate şi zămislesc "sila şi dispreţul de sine, frământarea sufletului care nu-şi găseşte odihna, neliniştea mohorâtă". Aceşti oameni care se însingurează voit "simt o adevărată desfătare când se chinuiesc şi suferă". De asemenea, pentru că nu au nimic de făcut, "îi năpădeşte o pizmă neostoită pentru izbânzile aproapelui".

"Din această duşmănie faţă de prosperitatea aproapelui şi din năzuinţa deznădăjduită de a reuşi, sufletul începe să se răzvrătească împotriva bogăţiei; totodată, deplânge veacul în care trăieşte". În acelaşi timp, aceste persoane tind tot mai mult să se izoleze, ajungând chiar să îşi curme zilele, din dezgust şi din cauză că "năzuinţele lor de schimbare îi întorc mereu la început". Sunt oameni care se apucă de mai multe lucruri deodată, nu izbutesc să ducă nimic la capăt, de aceea mereu sunt cu nervii întinşi la maximum, bombănind şi suduind cu foc. Se încăpăţânează să lupte pentru cauze pierdute, singuri împotriva tuturor, fără a asculta de nimeni în afara propriei lor raţiuni răsucite. Unii nestatornici susţin că nu au nevoie de prieteni, pentru că toţi oamenii sunt "perverşi", numai Dumnezeu ar fi un prieten pe măsura lor. Sunt alţii atât de însinguraţi şi răniţi de eşecuri, încât se bucură din suflet, râd cu gura până la urechi şi chiar te-ar îmbrăţişa cu o dragoste nedisimulată dacă ar auzi că şi tu ai necazuri, că nu sunt singuri în durere. Însă dacă le spui ce bine îţi merge, vezi cum îi cuprinde tristeţea şi părerea sinceră de rău că eşti fericit.

Până aici poate să decadă un om care se identifică totul cu rolul său de actor social, uitând de chipul lui Dumnezeu dintru el şi de marea sa chemare spre îndumnezeire. Lacrimile pentru cei care ne resping dragostea, sau pentru că am avut un eşec în plan profesional sau familial sapă la temelia vieţii noastre veşnice. Şi aceasta nu pentru că tristeţea în astfel de momente ar trebui să lipsească desăvârşit. Nu, ci pentru că niciodată poate că nu plângem păcatele noastre aşa cum suspinăm pentru un eşec social.