On revient toujours

Pașii mă purtau după un răstimp de absență din nou la Agapia. Eram om la casa mea, după ce fusesem, de la căsătoria noastră din 22 noiembrie 1965, „chiriași grăbiți”. De fapt, nu prea în grăbire, de vreme ce am stat aproape trei ani în odaia de la stradă a casei cochete și trainic tocmite din Aleea Veronica Micle, numărul 4, vizavi de Universitate, proprietatea unor învăță­tori, Bosnea, oameni din cei cu frică de Dumnezeu și cu grija faptei bune.

Primisem în 1968 un apartament. Locuiam cu draga mea Tinel într-un bloc din Tătărași, vechi cartier ieșean de viețuire, ce-și schimba înfățișarea de tăpșan pitoresc, cu ale sale căsuțe pierdute sub corteluri de arbori, transformându-se din mahala a ruralității în urbe chipurile modernă. Era începutul construcției unui amplu habitat colectiv în acele cvartale pe atunci proslăvite, a căror apariție nu schimba doar priveliș­tea de grădină a toposului, ci aducea un alt mod de viețuire, trecându-se de la traiul de târg, într-o mahala de oameni gospodari, liniștiți, la o existență nu chiar neurastenică de megalopolis, dar mai agitată. Senzația aceasta era accentuată și de forfota în creștere a șantierelor, cu agresivitatea lor zgomotoasă și prăfoasă. Ne mutasem în acel apartament de două camere din Ciurchi și încercam să ne tocmim un mediu domestic al tihnei, spre a uita, odată ce-am pășit în cămin, de imaginea exterioară nu prea pe placul nostru.

Mama mea, Georgeta, ținuse să așeze un semn în acest cadru. Își adusese aminte ce încântată fusese Tinel, Ecaterina, dobrogeanca, atunci când descoperise în așezământul ei de la Lămășeni, satul din preajma Fălticenilor, unde își ducea zilele maica, o carpetă înflorată. Te uitai și parcă nu ți-ai mai fi dezlipit ochii de pe acel colț de poiană smălțuită cu minune florală. Se logodeau florile și se îngânau una pe alta, voind a se arăta fiecare mai oacheșă și mai miruită cu frumusețe decât alta, surata sa dintr-o corală a culorii și formelor cele cântătoare. Se vedea că era lucrarea unei mâini plăsmuitoare a harului. Deplinătate fără de cusur. Ecaterina a întrebat-o pe maica Georgeta cine o țesuse. Nu-i la război, a răspuns ea, ci la gherghef. Așadar, truda degetelor cu putere izvoditoare de frumos. Și ne-am dus la maica Calinica, care locuia într-o bojdeucă precum cea din Țicăul cel mult iubit de Creangă.

Căsuța aceasta din ocolul cu asemenea zidiri al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, cu toată micimea ei, te îmbia să-i pășești pragul. Și am făcut-o, fiind primiți cu acea ospitalitate plină de o căldură ce te învăluia de îndată ce intrai în chilioara aproape cât un stat de om.

Vorbindu-i de mama mea, Georgeta, maica Calinica, cu sigiliul sfințeniei pe chipul de femeie de la țară, s-a luminat dintr-odată. Ne poftise chiar înainte de a ne așeza pe o laviță să-i gustăm dulceața de cireșe amare și să ne răcorim, că era vară, cu un pahar cu apă, îmbrobonat de parcă atunci fusese scos din fundul fântânii, dar aflând cine-i sunt musafirii și-a iuțit mișcările și ca dintr-o bătaie din palme aceste delicateți ne îmbiau poftitor cu ochiul.

Maica, deși ne spusese că lucrează mai puțin, marcată de osteneala anilor, nu ne-a refuzat, fiind vorba de rugămintea doamnei Georgeta. Din multele modele iscusit meșterite ne-am oprit la un covor oltenesc. Am dorit ca florile din miezul negru al scoarței să nu fie înghesuite una lângă alta, ci să le rarefieze, într-un fel de respirare în stare să le evidențieze decorativitatea rezultată din forma grațioasă și din coloritul de câmp înflorit. A înțeles de îndată ce vrem și avea să ne dăruiască o piesă de la care nu-ți poți desprinde privirile când o vezi, ce a înnobilat vreme de peste 40 de ani încăperile locuințelor noastre din Iași. Acum se află în biroul meu de lucru din casa de pe Aleea Sadoveanu 40 și reprezintă mereu un impuls în a găsi cuvinte potrivite, care să nu fie mai prejos de ceea ce făptuise minunat artista țesătoare, maica Calinica de la Agapia, mănăstire în care meșteșugul țeserii covoarelor a fost ridicat în secole la rang de artă.

Am poposit în zilele toamnei anului 2024, într-o zi a pădurilor cu hlamidă de jăratic, să caut urmele maicii Calinica. Mi s-a spus că trecuse de multișor la cele veșnice. M-a colindat tristețea și s-a înfiripat, spre a-mi lua în stăpânire toată ființa, un gând pios de aducere aminte și de cinstire a unei ostenitoare care se înscrisese în șirul anonim al făuritoarelor unor asemenea comori fără de moarte. Simțeam nevoia să-i văd măcar adăpostul de cuviincioasă și vrednică ședere în decenii bune de nevoință monahală. Când mi s-a spus că bojdeuca fusese mistuită de pojarul din 1992, alături de altele ce înconjurau Biserica „Adormirea”, parcă s-a rupt ceva din sufletul meu. Se ridicaseră de atunci construcții mai falnice, între care un binevenit cămin pentru cei nevolnici, dar eu aș fi fost fericit să mă scald în emoția ivită de minunăția acelei micimi atât de cuvântătoare privind viața mănăstirească de odinioară a Agapiei.

M-am bucurat să descopăr în picioare casa în care a curs viața maicii Ștefania Natea, călugărița cu vocația întemeierilor, care ne-a primit ca într-o ospeție pe mine și Ecaterina în vremea studenției, în primul nostru popas la Agapia. Stă falnică la ulița principală cu aspectul ei de proprietate de târgoveț de odinioară, unul cu o oarecare stare. Îi venea mănușă acestei viețuitoare a elitei monahale a așeză­mân­tului agapian. Împletitura de semne vechi și de altele noi aureolează chinovia și-i croiește înaintarea crugului.