Orgoliul lui Țuțea

Nu știu dacă există vreun român care să nu știe cine a fost Petre Țuțea. Supranumit „Socrate al românilor” datorită preocupărilor filosofice și rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul personal în orice cir­cums­tanțe, chiar și în închi­soare, Țuțea rămâne o legendă în istoria gândirii românești din secolul trecut. A rămas unic prin geniul său oral, cugetările și replicile date în dialogurile pe care le avea atât cu oamenii simpli, cât și cu profesori uni­versitari sau oameni de stat din timpul lui. Doctor în drept, dar specializat în economie, Țuțea a fost ares­tat de comuniști și ținut în condiții de exterminare timp de 13 ani, începând cu 1948. Istorioara de azi ne descrie dia­logul pe care Țuțea l-a avut cu gardianul care îl păzea la închi­soarea din Aiud. Într-o zi, înainte să fie dus la anchetă, unde urma să fie bătut și chinuit groaznic pentru că le vorbea celorlalți deținuți despre Hristos ca fiind eternitatea ce punctează istoria, gardianul l-a întrebat pe întemni­țatul care-i fusese repartizat, cel care în libertate deținuse postul de secretar general la Ministerul Economiei, participant direct la negocierea contractelor econo­mice ale României cu alte țări: „Cum este posibil ca un om atât de deștept ca profesorul Țuțea să creadă în Dumnezeu?” Deți­nutul, îmbrăcat cu o zeghe slinoasă, dar cu un cuget neple­cat, cu multă demnitate, îi răs­punse simplu: „Fac asta din orgoliu”. Gardianul rămase total descumpănit. Cel care le vor­bea tuturor despre smerenia creș­tină, despre baba analfa­betă evlavioasă și despre sa­vantul ateu, îi spusese chiar așa: „Cred în Dumnezeu din orgoliu”. „Cum adică, din orgoliu? Nu mai înțe­leg nimic”, îngăimă perplex paz­­nicul. „Un creștin să fie mân­dru?”. „Da”, îi răspunse Pro­fesorul. „Sunt atât de mândru încât nu-mi vine să cred că stră­moșii mei au fost maimuțe, cum credeți voi, comuniștii”.