„Orice pelerin este chemat să se deschidă smerit şi creativ către pedagogia lui Dumnezeu“

Pelerinajul se poate constitui într-o lecţie viaţă, de conştientizare a rostului nostru în această lume, în prilej de întâlnire cu Dumnezeu. Despre cum se face pelerinajul, ca act de credinţă a Bisericii, în dialogul cu părintele arhim. Hrisostom Rădăşanu, consilier al Sectorului Învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor.

Părinte consilier, poate fi pelerinajul un mijloc de pastoraţie în parohie?

Pelerinajul este prin excelenţă un mijloc de pastoraţie. Una dintre denumirile vechi ale Bisericii o vede pe aceasta ca pelerină prin această lume, către împărăţia lui Dumnezeu. Or, pelerinajul, în înţelesul său actual, ca mijloc de accedere la anumite locuri, spaţii binecuvântate de harul lui Dumnezeu, este o modalitate de a retrăi această experienţă a frugalităţii, a relativităţii vieţii noastre, ca pregătire pentru ceva ce nu trece niciodată. Un cuvânt al Domnului păstrat în Tradiţia orală a Bisericii spune că viaţa aceasta este o punte către ce este dincolo şi nici un om înţelept nu îşi face casă pe acest pod. Pelerinajul, tocmai prin această extragere a omului din contextul care îi creează o falsă siguranţă materială (casă, masă, familie), îl pune pe acesta în legătură cu rosturile sale adevărate şi îl face să guste cu adevărat din ceea ce înseamnă călătoria omului spre Domnul.

Care sunt foloasele duhovniceşti ale acestor călătorii?

Duhovniceşte, pelerinajul are a ne spune multe. În primul rând că avem o destinaţie a călătoriei vieţii noastre, care este Dumnezeu Însuşi. Acasă sau la locul de muncă, omul călătoreşte spre alte destinaţii, care nu întotdeauna îl împlinesc, ci îi oferă bucurii trecătoare şi îl împing într-o continuă alergare, din care folosul liniştirii lipseşte cu desăvârşire. Or, când omul călătoreşte pentru cuvânt de folos sau se osteneşte pentru aflarea unui om cu viaţă şi povaţă sfântă, alergarea lui nu este în zadar, ci îi aduce pace lăuntrică şi înţelegere a adevăratelor motive şi scopuri ale vieţuirii noastre pe pământ.

Act de credinţă a Bisericii

Nu rar se întâmplă însă ca în goana după chiar aceste lucruri, locuri, întâlniri sfinte omul să piardă din liniştea sufletească pe care o mai avea. Şi asta se întâmplă pentru că pelerinajul devine scop în sine, devine doar o ieşire din obişnuit, iar această ieşire nu este o întâlnire cu Domnul şi cu lucrarea Sa. De aceea, pelerinajele se rânduiesc de către Biserică în acord cu ştiinţa lăuntrică a călătoriei împreună cu Dumnezeu. A merge în pelerinaj nu presupune doar bifarea cu conştiinciozitate a obiectivelor turistice consemnate în programul oferit de orice agenţie de turism. A merge în pelerinaj este un act de credinţă a Bisericii, care are la temelia ei lăuntrică pelerinajul, cu alte cuvinte călătoria Fiului lui Dumnezeu din sânurile Tatălui către peştera din Betleem, spre a Se naşte şi a ne aduce mântuirea.

Cum vedeţi un pelerinaj din care să ne întoarcem folosiţi sufleteşte, cu inimă plină de bucurie, pace şi binecuvântare?

Orice pelerin care doreşte să înveţe din pelerinaj ceva pentru devenirea sa lăuntrică este chemat ca mai întâi de toate să se deschidă smerit şi creativ în acelaşi timp către pedagogia lui Dumnezeu. Mă duc într-un loc sfânt. Dacă Domnul mă va întreba ceva, îmi va spune ceva, mă va bate pe umăr şi mă va confrunta în legătură cu felul meu de vieţuire, voi fi suficient de deschis încât să accept acest lucru? De aceea Moise, când L-a văzut pe Domnul, a primit poruncă să se descalţe, pentru că astfel arăta lepădarea de preocupările de jos şi disponibilizarea lăuntrică spre cele de sus, ne spun Părinţii. E posibil ca într-un pelerinaj să învăţ răbdarea, alteori înfrânarea, adeseori smerenia, de multe ori cumpătarea; problema este la mine, dacă reuşesc să primesc şi să asimilez aceste lecţii de viaţă primite în pelerinaj. Or, capacitatea mea de deschidere faţă de voia lui Dumnezeu depinde de rugăciunea cu care îmi însoţesc viaţa. De aceea, sunt convins că un pelerinaj, oricât de bine organizat ar fi, nu poate fi socotit un pelerinaj care să folosească sufleteşte, fără rugăciune şi fără deschidere sufletească spre lumina pedagogiei dumnezeieşti.

Ce ar trebui să conţină un pelerinaj - ca obiective vizitate şi ca program?

Obiectivele vizitate trebuie să aducă un folos oarecare pentru viaţa unei comunităţi sau persoanelor particulare. Un preot de parohie, de pildă, care ştie că are anumite probleme misionare acolo, va trebui să se gândească mai înainte de toate ce anume doreşte să rezolve cu acest pelerinaj. Care este scopul acestei plecări din comunitate, cu comunitatea? Îl încurajez pe preotul care doreşte să facă acest lucru să stabilească, în duh de rugăciune, un obiectiv, două pentru fiecare pelerinaj. De pildă, vom merge la mănăstirea cutare, unde, la icoana Maicii Domnului, ne vom ruga pentru toţi cei din familiile noastre care au probleme cu băutura, iar apoi, vizitând un stareţ sau duhovnic, îi vom cere cuvânt de învăţătură pe tema respectivă. Nu puţine convertiri se pot întâmpla în aceste momente de sensibilizare sufletească a pelerinilor. Dacă scopul unui pelerinaj cu tinerii îl reprezintă şi întărirea patriotismului, vom include şi monumente istorice sau cu impact pentru conştiinţa naţională. Este important însă ca pe drum, la destinaţiile stabilite, să fie rânduiţi spre a vorbi oameni care pot să transmită, în prezenţa pietrelor, zidurilor, ruinelor, un adevărat duh de viaţă dătător. Altminteri, riscăm ca acele ziduri, pietre, icoane să rămână mute, şi folosul unui astfel de pelerinaj să nu depăşească interesul strict muzeistic al unor excursii de sezon.

„Uităm că pentru monahi mănăstirea este un loc de luptă duhovnicească“

Cum trebuie să se comporte creştinii care vin să se închine în sfintele mănăstiri? Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre ţinuta exterioară, despre comportamentul lor la întâlnirea cu duhovnicii, cu monahii.

Cel puţin în teorie, mănăstirea este un loc de refugiu pentru monahii care au fugit de lume. Mănăstirile româneşti însă au dezvoltat de-a lungul vremii un duh de colaborare duhovnicească cu parohiile, cu oamenii din lume şi nu de puţine ori vedem lumea năvălind în mănăstiri, în care locuiesc oamenii ce fug de lume. Dacă însă monahii se arată ospitalieri şi deschişi spre a primi zdroaba sufletească şi a odihni neputinţa trupească, asta nu înseamnă că avem vreun drept să le cerem acest lucru. De aceea, la mănăstire mergem ca în casa altuia, nu ca la casa noastră. Iar dacă acea casă are regulile ei care o ţin ca şi casă a lui Dumnezeu, este de neapărată trebuinţă să respectăm acele reguli. Respectăm liniştea acelei case, respectăm programul ei de slujire liturgică, respectăm bucata de pâine ce ni se pune în faţă, respectăm decenţa îmbrăcăminţii, precum şi toate cele ale casei.

Am întâlnit o persoană care nu a mai mers la biserică, deoarece, mergând la o mănăstire, i s-a spus că ţinuta ei este indecentă. Pe lângă faptul că era chiar aşa, acea persoană a ratat un prilej de îndreptare şi de aşezare lăuntrică. Nu atât ţinuta era problema ei, cât duhul de neascultare şi mândrie ce o anima. Ne tulbură asprimea călugărilor uneori, aşa este, am dori ca toţi să ne vorbească blând şi cucernic, dar dacă nu este aşa, este pentru că în primul rând noi, de multe ori, nu dovedim suficient de mult bun-simţ, iar de cele mai multe ori uităm că pentru monahi mănăstirea este un loc de luptă duhovnicească şi că pe front amabilităţile nu prea au ce căuta. La mănăstire mergem pentru a ne confrunta cu neputinţele noastre, nu pentru a le amplifica. Şi acest lucru cred că trebuie înţeles şi acceptat de toată lumea. Acolo mergem pentru a învăţa, pentru a ne folosi de lucruri pe care nu le întâlnim în viaţa obişnuită, şi asta pentru că pelerinajul asta doreşte: să ne scoată din obişnuitul prealumescului şi să ne ducă în neobişnuitul vieţuirii cu Domnul.