Ortodoxia nu are nevoie de certificat de bună purtare

„Ortodoxia nu trebuie să fie populară.“ Afirmaţia îi aparţine Sanctităţii Sale Bartolomeu I al Constantinopolului şi a fost rostită în cursul unui interviu acordat cu vreo doi ani în urmă unui cunoscut cotidian american.

Imaginaţi-vă acum oroarea tuturor acelora pentru care un lucru este cu atât mai sigur şi mai bun şi mai frumos cu cât este crezut de mai mulţi şi împărtăşit ca atare. Ceva anume, Ortodoxia, nu numai că nu ar fi bine să fie populară: ea nu trebuie să fie populară. Cu alte cuvinte, Ortodoxia nu trebuie tratată ca un fel de club destinat distracţiei publice, în care toată lumea să intre după bunul plac şi în care să se regăsească jubilând ingenuu în faţa unor oferte tentante, cărora cu greu le poţi rezista.

Ortodoxia nu oferă nimic, ea mărturiseşte; Ortodoxia nu popularizează, ea face misiune; Ortodoxia nu îndeplineşte vreun rol social prestabilit şi nici nu intră în concurenţă cu alte „ortodoxii“: ea poate exista şi fără referire la societate şi fără raportare la alte credinţe. Ea este aşa cum este şi Dumnezeu: neîngrădită de vreo limitare pe verticală, necomplexată de măreţe realizări sau de statistici, deschisă înspre toţi şi pe toţi cuprinzând în rugăciunea ei, biciuind cu vorba Cuvântului şi aducând mângâiere cu harul Duhului.

Ea nu are nevoie de un certificat de bună purtare nici de la savanţi, nici de la caracude, folosul ei nu trebuie demonstrat, la fel şi apartenenţa la ea nu este redabilă într-un fel care să poată fi pus sub lupa curiozităţii. Ea este libertate. A fi popular, dimpotrivă, presupune o mare robie. O Biserică populară este o biserică eretică, o biserică ce n-a sesizat dreapta măsură în relaţiile cu lumescul, uitând de misiunea ei profetică şi umblând mai degrabă să-şi umple lăcaşurile de închinare cu marionete religioase decât să le golească de acestea.

În sine, ideea unei Biserici capabile să înghită orice poate suna bine... Este măgulitor să te gândeşti că Dumnezeu aşteaptă tot timpul să te întorci, de parcă ţi-ar fi dator cu ceva. Este chiar cool să ni-L imaginăm pe Domnul purtând blugi şi cercel în urechi... Că doar trebuie să-L accesibilizăm nu? Să-L facem priceput şi de cei care chiar n-au nici un chef în acestă direcţie... să-L predicăm prin intermediul melodiilor rock şi pop, să-i luăm numele în deşertul bancurilor şi prostioarelor recepte social.

Cine are nevoie de o Biserică ce îşi îndeplineşte cu sfială rolul acordat cu mărinimie de stăpânii veacului, cine caută o Biserică cuminte, nederanjând prin prohibiţii desuete aceleaşi patimi de ruşine ale omenirii, acela să nu caute Ortodoxia. „Ortodoxia este pentru boieri“, spunea Steinhardt, pentru oameni cu suflet nobil, pentru oameni certaţi cu lumea şi cu módele ei schimbătoare, afurisind numărul şi făcându-se prieteni cu calitatea, toate acestea de dragul Marelui Împărat şi Mântuitor al sufletelor noastre.

Pentru cei care ciocănesc cu râvnă la porţile ei de iad nebiruite, Ortodoxia va şti să se deschidă, să se facă înţeleasă şi iubită, pentru ceilalţi... nu este acasă!