Ortodoxia şi preotul în contextul actual

"Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte, Doamne, pe poporul Tău!"

A sta de vorbă cu un preot despre ce înseamnă cu adevărat Ortodoxia este o mare onoare. A avea prieten un părinte este un privilegiu de care se poate bucura oricine doreşte şi este dispus să descopere puterea Sfintelor Taine, harul Slujbelor şi hrana cu merindele cele veşnice - Trupul şi Sângele lui Hristos - Sfânta Împărtăşanie. Împreună cu alţi elevi seminarişti ne-am bucurat nespus de toate acestea în pelerinajul făcut la mănăstirile din nordul Moldovei. Am înţeles ce înseamnă Ortodoxia, ce implică şi care este misiunea preotului în contextul actual. "Ortodoxia este singura care a păstrat adevărul nealterat, aşa cum a fost transmis de Hristos, dar este mai greu de trăit", îmi spunea un părinte la Mănăstirea Sihăstria. Nu e după om, pentru că "orb pe orb nu pot să se călăuzească". Ortodoxia e în întregime revelată, iar trăirea ei grăitoare. De aceea sunt bucuros că sunt ortodox şi mulţumesc lui Dumnezeu, în fiecare clipă, că m-am născut aici, să fiu român şi ortodox deopotrivă.

În ultimul secol, societatea românească a suferit o serie de schimbări structurale care au impus şi Bisericii o abordare mai atentă a persoanei, pe de o parte, deoarece diferite secte ameninţă tot mai mult să acapareze societatea, pe de altă parte, fiindcă aspectul divino-uman al Bisericii riscă să rămână o noţiune abstractă. De aceea un rol important în cultivarea spiritului dintre oameni şi implicit al comuniunii cu Dumnezeu revine preotului.

"Datoria preoţilor este ca, în acest fel, să poarte grijă de popor: mai întâi, să facă rugăciune, din tot sufletul, pentru oameni, după aceea de la moarte să-i apere şi, în încercări, să-şi pună sufletul lor pentru turma lui Hristos. Şi iarăşi, dator este preotul să ajute celor asupriţi, să mângâie, la întristare, pe cei scârbiţi şi să nu ţină mânie", ne învaţă Proloagele.

După căderea comunismului, una dintre priorităţile Bisericii Ortodoxe Române a fost construirea de lăcaşuri de cult. O sarcină foarte dificilă pentru preoţi, în condiţiile în care România era o societate pe de o parte sărăcită, pe de altă parte împinsă spre desacralizare. Cu toate astea, preoţii au reuşit cu multă trudă, cu multe umilinţe îndurate din partea celor pentru care schimbarea de orânduire nu a însemnat şi o schimbare a mentalităţii. Acest lucru este de apreciat, dar am constatat că uneori uităm care este adevărata menire a preotului. Şi pentru a nu greşi în această concluzie, am căutat în scrierile Sfinţilor Părinţi şi am văzut că, permanent, ei aşază în centrul preocupărilor pastorale, grija pentru turma încredinţată. Cel mai important lucru este acela al comuniunii omului cu Dumnezeu. În acest sens, comuniunea cu cei din jur este garanţie a comuniunii cu divinitatea, şi invers. Chiar dacă oamenii se deosebesc mult unii de alţii, totuşi ei au în comun firea umană şi sunt invitaţi să ajungă la Hristos. Dar, pentru a trăi taina comuniunii în şi cu Hristos, Biserica trebuie să fie mult simţită în comunitate.

Pentru a întări cele spuse şi pentru a vedea rolul preotului doresc să prezint un alt fel de pastoraţie, pe care l-a experimentat un preot şi care a dat rod. Astfel, într-unul dintre Marile Posturi de peste an, părintele a dorit să viziteze şi să sfinţească locuinţele credincioşilor altfel decât de obicei (lipea fluturaşi la fiecare scară de bloc cu ziua şi ora când urma să binecuvânteze locuinţele). De astă dată a schimbat rânduiala deoarece a constatat că în acelaşi bloc şi pe aceeaşi scară sunt oameni care stau de mai mulţi ani şi nu se cunosc, nu-şi vorbesc, deşi sunt vecini sau că sunt creştini care nu şi-au sfinţit niciodată locuinţele. Aşadar, a hotărât să-i adune pe toţi dintr-un bloc pentru a oficia mai întâi sfeştania, pentru a sfinţi scara şi blocul şi apoi fiecare apartament. "Le-am explicat, de fiecare dată, la fiecare scară sau bloc, celor ce au fost prezenţi, motivul: convingerea mea că Biserica trebuie să facă mai mult, că preotul trebuie să fie mai insistent şi mai tranşant, ruşinându-se mai mult de Dumnezeu decât de oameni. De cele mai multe ori ne este jenă să-i dojenim pe credincioşii noştri pentru că sunt supărăcioşi, se ceartă, se jignesc, se clevetesc, că nu se roagă mai mult unii pentru alţii, că nu se roagă pentru copiii lor, că nu iau atitudine când sunt manifestările anticreştine sau că unii locuiesc în case nesfinţite", îmi spunea părintele. Prin aceasta, părintele a încercat să îi unească pe credincioşi în aceeaşi rugăciune şi slujbă, dar să-i şi roage să fie mai îngăduitori unii cu alţii, mai rugători, mai apropiaţi de Dumnezeu şi de Sfânta Liturghie.

Alin Dudu, Seminarul Teologic "Chesarie Episcopul" din Buzău