Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Păcate şi învieri

Păcate şi învieri

Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 09 Noiembrie 2008

În duminica a cărei dată este înscrisă pe manşeta acestui număr, Biserica a rânduit să se citească pericopa evanghelică a învierii fiicei lui Iair, una dintre cele trei învieri pe care ştim că le-a făcut Mântuitorul în timpul vieţii Sale pe pământ. În duhul Sfinţilor Părinţi, Sfântul Antim Ivireanul ne tâlcuieşte duhovniceşte cele trei învieri săvârşite de Mântuitorul Hristos: a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr. Astfel, cele trei morţi sunt considerate, alegoric, trei tipologii ale păcatului.

Moartea fiicei lui Iair închipuie pe cel care păcătuieşte cu mintea şi cu voinţa, dar nu cu lucrul sau cu fapta, întrucât nu a avut vreme sau putere. De asemenea, mai este şi simbolul celui care cade fără de veste în cursele păcatului din nepricepere, din nesocotinţă sau din slăbiciunea firii omeneşti. Meditând duhovniceşte asupra morţii fiului văduvei din Nain ajungem la imaginea păcătosului care a săvârşit cu lucrul păcatul, care s-a îndulcit de el, şi asta nu în taină, ci pe faţă şi fără de ruşine. În fine, moartea lui Lazăr este simbolul celui îmbătrânit în păcat şi obişnuit în răutate, care nu poartă grijă de mântuire şi nu se teme de Dumnezeu.

Aşa se explică de ce se face atâta bucurie la învierea lui Lazăr, un mort care se afla în groapă de patru zile, mai mare decât la învierea fiului văduvei din Nain sau decât la învierea fiicei lui Iair. Aşa se explică şi de ce lui Hristos i-a fost mai greu să-l învieze pe Lazăr decât pe fiica lui Iair, precum este mai greu a întoarce de la groapa răului obicei pe cel împătimit cu totul decât pe cel care nu a avut încă vreme să păcătuiască şi cu fapta, ci doar cu gândul.

La învierea fiicei lui Iair, Hristos, zice Evanghelistul Matei, nu a zis nici un cuvânt, ci doar a apucat-o de mână şi a înviat fata. În cazul învierii din Nain, Hristos s-a atins de coşciug şi a zis doar: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!“ Însă în cazul lui Lazăr, spune Evanghelistul Ioan, Iisus a suspinat cu duhul, S-a tulburat întru Sine, a lăcrimat, S-a rugat şi apoi cu glas puternic, care a tulburat tot iadul, l-a adus pe Lazăr de la întunericul morţii la lumina veţii. Aşadar, pe primul mort l-a înviat doar cu atingerea mâinii, pe al doilea cu puterea cuvântului, iar pe al treilea cu lacrimi, rugăciune şi glas mare. Adică cel care a păcătuit din nesocotinţă sau din slăbiciunea firii înviază mai lesne, doar cu atingerea dumnezeiescului har. Cel care a păcătuit cu fapta, dar nu s-a învechit în păcat, se va întoarce din drumul său şi se va pocăi doar cu învăţăturile Evangheliei. Cel îmbătrânit în păcat şi obişnuit să trăiască în desfătări, dacă se va întoarce de la păcat, o va face cu mare osteneală, dar va aduce şi mare bucurie în casa şi în neamul său.

Nici una însă dintre aceste trei învieri nu se pot compara cu însăşi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Toţi trei au înviat tot în aceste trupuri stricăcioase, murind apoi, când le-a rânduit Dumnezeu. Hristos a înviat cu trup nestricăcios, iar Învierea Sa este însăşi temelia credinţei noastre şi a nădejdii în propria noastră înviere. Pentru ca învierea noastră să nu fie spre osândă, ci spre viaţa veşnică, avem nevoie de mult curaj. În capitolul 21 al Apocalipsei citim un lucru oarecum surprinzător. La versetul 8 sunt enumeraţi cei care, după moartea trupului vor gusta şi „moartea a doua“, adică moartea sufletului, nu în sensul că sufletul ar dispărea, ci că va trăi în chinuitorul întuneric al singurătăţii, „în iezerul care arde“. Iar prima dintre categoriile damnaţilor este considerată cea a fricoşilor, înainte de cea a necredincioşilor, cea a ucigaşilor, cea a desfrânaţilor sau cea a mincinoşilor. Iată cât de important este curajul, mai ales în aceste vremuri în care mărturisirea de credinţă este mai dificilă decât în vremurile de prigoană. Ispitele vin astăzi din multe direcţii şi sunt infinit mai subtile decât în primele veacuri creştine. Chiar dacă nu-ţi mai cere nimeni să jertfeşti la idoli plămădiţi de mâini omeneşti, există numeroşi idoli la care ne închinăm fără a avea conştiinţa că am greşi cu ceva. De aceea, alături de curaj, trebuie şi foarte mult discernământ pentru a sesiza când ne cuprinde acea amorţire spirituală, acea paralizie sufletească, precum cele descrise mai sus, în cele trei tipologii ale păcatului.