Parabola murdăriei

Vă amintiţi poate o parabolă deseori povestită de Sfântul Paisie Aghioritul în cărţile sale, care sună aproximativ așa: „Doi copii merg pe stradă, iar unul dintre ei se împiedică şi cade într-o baltă cu noroi şi se murdăreşte. Cel care cade în noroi, ce se gândeşte? Ia să-l împing şi pe celălalt în noroi, ce, doar eu să fiu murdar! Şi-l împinge în baltă”. O pildă simplă şi foarte clară, ca o secvenţă din viaţa de zi cu zi. S-o numim parabola murdăriei şi să încercăm s-o desluşim mai adânc. Întâi de toate trebuie să-i liniştim pe cei care caută discriminări acolo unde nu există, precizând că această asemănare este valabilă nu doar pentru copii, ci pentru tot omul; ba chiar este o atitudine psihologică ce tinde să capete o expresie vădită într-un segment tot mai mare de indivizi. Şi aş numi de-acum această atitudine, dacă-mi permiteţi, psihologia murdăriei. Nu! Nu există, desigur, oameni care s-au născut cu acest complex, unii predestinaţi acestuia, iar alţii nu. Sunt momente când pe fiecare dintre noi ne încearcă acest impuls urât al invidiei, al răzbunării, al dispreţuirii aproapelui, al tăgăduirii virtuţii altuia, al bucuriei de paguba altuia etc. Şi uneori dăm curs fără nici o oprelişte acestor forme impulsive inferioare care se vădesc în reacţii concrete, uneori doar gândim lucruri de acest fel, alteori însă reuşim să ne înfrânăm acest prim impuls grosier, păcătos. Doar sfinţii sunt aceia care nu făptuiesc şi nu gândesc astfel de lucruri, deşi şi ei sunt încercaţi cu gândul, însă îl resping datorită unei vigilenţe îndelung exersate, îndată ce le răsare în minte, ca pe ceva străin de firea omului. Dar nu despre sfinţi ne-am propus să vorbim aici.

Din observarea firii umane cunoaştem cu toţii că există în ea anumite porniri rele, iar din textul Scripturii aflăm că ele provin din căderea primordială a omului, atunci când odată cu neascultarea firea omenească a suferit o anumită stricare, o anumită pervertire a funcțiunilor sufletului. Vedem de multe ori că nu suntem în stare să ne controlăm mişcările sufleteşti așa cum ne-am dori. Iar acestea, în funcţie de intensitatea lor, atrag sufletul omului de partea lor. Îl târăsc într-un anumit sens. Este ceea ce a spus Apostolul Pavel: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Rom. 7, 19). Dar nu aceasta este starea firească a omului, chiar dacă este starea lui actuală! E o stare căzută și ca atare nu putem să o afişăm ca reprezentativă, demnă de o făptură raţională, lucru înțeles dintotdeauna de multe personalități remarcabile ale neamului omenesc. Acest fapt este zugrăvit, de pildă, în psihologia personajelor negative dostoievskiene, de la Svidrigailov, Stavroghin și până la bătrânul Feodor Karamazov. Vedem la ei o tendinţă odioasă de a-i întina, de a-i murdări şi pe alții numai pentru că ei și-au ratat ţinta existenței, pentru că au decăzut din normalitatea firii omeneşti şi nu suportă să-i vadă pe ceilalţi vieţuind pe coordonatele firescului.

Dar de ce? Care-i explicația? E simplă. Practicarea binelui şi a firescului exercită o presiune teribilă asupra conştiinţei celui ce stăruie în păcat, a celui ce îşi neagă conştient sau nu propria fire, a celui ce refuză să vadă că săvârșind păcatul își urăște propriul suflet. Apoi, reacţia acestor caractere constă în dorința de a extinde stricăciunea nefirescului asupra firescului, ca astfel - vezi Doamne! - să nu mai fie strivită conştiinţa celui ce se află în nefiresc. Căci ce chin poate fi mai mare în această viață decât teribila presiune a conștiinței?

Am recurs la toată această parte introductivă pentru a desluși esența resorturilor psihologice care-i împing pe anu­miți oameni să arunce cu noroi și să murdărească legătura sfântă a căsătoriei, care a fost și va fi numai între bărbat și femeie. Această atitudine este în mod evident o mare amăgire. Și e o mare amăgire în primul rând pentru cel ce îmbrățișează această nefericită psihologie a murdăririi, întrucât se chinu­iește pe sine. Pentru că nu s-a putut vreodată scăpa de mustrarea conștiinței printr-o recu­noaștere exterioară a vreunui păcat. Chinul lăuntric al celui ce calcă legea lui Dumnezeu nu va putea fi înlăturat niciodată, nici prin falsuri intelectuale, nici prin vreo susținere politică, ci doar prin recunoaș­terea adevărului și prin pocăință, deoarece mustrarea conștiinței ține de mecanismele lăuntrice ale psihicului uman, care au fost armonizate dintru început de Ziditor cu Legea Lui.