Părintele cu inima de mamă, unul dintre marii sfinţi ai vremurilor noastre

Eram adolescent când l-am întâlnit întâia oară pe părintele Paisie Olaru. Era prin 1977 şi am ajuns la el împreună cu bunica mea. Pe vremea aceea nu ajungeau prea mulţi oameni la Sihla, datorită lipsei unei căi de ac­ces. Totuşi, cu prilejul sărbă­torilor mănăstirilor din îm­prejurimi - Sihăstria, Neamţ, Agapia - veneau mulţi oa­meni, fie pe poteca dinspre Agapia, fie pe cea dinspre Si­hăstria. Drumul forestier spre Sihla a fost făcut în anii '80.

De la acea primă întâl­nire mi-a rămas în minte felul în care mi-a cuprins ca­pul cu mâinile lui bătrâne şi mi l-a strâns, când a rostit rugăciunea de dezlegare. Am simţit atunci că mi-au rămas la el nu doar păcatele, ci chiar şi gândurile rele.

Apoi, toţi care l-au cunos­cut pe părintele Paisie ştiu că avea un fel aparte de a rosti rugăciunile, adaptându-le felului său. Simţeai o tandreţe şi o mângâiere aparte atunci când rostea o rugăciune: „Blagosloveşte, Doamne, pe robii tăi. Blago­sloveşte, Doamne, măsuţa lor, căsuţa lor, cu darurile cele bogate; pace, linişte şi sănătate şi de toată răuta­tea vrăjmaşului văzut şi ne­văzut îi izbăveşte. Cele de folos pentru dânşii le dăru­ieşte, pentru a câştiga darea cea bună. Şi un colţişor de Rai le rânduieşte lor.”

Anii au trecut şi de multe ori am mai îngenuncheat îna­intea bunului părinte Paisie. In octombrie 1990, când s-a mutat la Domnul, eu eram arhidiaconul Înaltpreasfin­ţitului Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Am avut atunci un sentiment, imposibil de tălmăcit în cu­vinte, că particip la înmor­mântarea unui sfânt.

Mai mult chiar, cred că nici unul dintre cei care l-au cunoscut pe părintele Paisie Olaru nu s-a îndoit vreodată că este, alături de părintele Cleopa, unul dintre marii sfinţi ai vremurilor noastre.

Arhim. Timotei Aioanei - Exarh cultural al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor