Părintele Dometie sau sfinţenia azi

Se scriu tot felul de opusuri savante, cu titluri greu de pronunţat, ca de pildă: „Die Multioptionsgesellschaft“, într-o traducere aproximativă: „Societatea opţiunilor multiple“, în care se pune întrebarea asupra viitorului religiilor, în general, şi al creştinismului ca „religie a mântuirii“, în special. După două mii de ani de creştinism, autorul, Peter Gross, se întreabă dacă, în lumea noastră secularizată, mai există fenomene religioase, respectiv, dacă „solia foarte specifică de mântuire a creştinismului mai are un viitor“. Şi răspunsul lui este mai de grabă pesimist.

Creştinismul ar fi promis odinioară omenirii eliberarea de „ghimpele suferinţei“ în lumea viitoare, ceea ce nu s-a realizat. Astăzi, s-ar fi atins un alt stadiu, „dincolo de salvare“, şi anume „salvarea ca o cunoaştere salvatoare a noncunoaşterii salvării“. Evident, se poate specula la infinit, spre bucuria celor care în acest fel se autoflatează cu mult sperata înclinare către filosofie şi exploatează răbdarea infinită a hârtiei.

Citind acele rânduri, m-a dus gândul la părintele Dometie Manolache de la Râmeţi. În pofida tuturor afirmaţiilor savante, susţin - şi sunt sigură că nu numai eu - părintele Dometie este un sfânt al zilelor noastre. Folosesc prezentul, deşi părintele Dometie a murit cu mai bine de 30 de ani în urmă. De fapt, el trăieşte şi azi, în ciuda tuturor previziunilor pesimiste.

Nu se ştiu prea multe despre părintele Dometie. Nu, el nu era din speţa celor care ţin să stea în rândul întâi, „uitaţi-vă ce sfânt sunt eu!“. Nici să-şi exerseze gesturile în faţa oglinzii. N-a cultivat niciodată relaţii cu publicişti care să scrie despre el articole superlative. Relaţia pe care a trăit-o intens a fost cea cu Dumnezeu, care ne-a dat câteva personalităţi cu adevărat mari. Mari la scara altui infinit, a celui adevărat. A celui a cărui certitudine ne-o dă Domnul, ajutându-ne să dezvăluim în fiecare zi o realitate complexă, covârşitoare, în faţa căreia micile noastre excursuri savante, dau impresia unor băltoace peste care trece fluviul grandios al acestei realităţi. Ea n-are nevoie de confirmări pseudointelectuale, căci ea Este, Este cu adevărat. O deschidere luminoasă în întunericul unui trai fără perspective, o ieşire spre o plenitudine reală. Cea în care, trăind în Dumnezeu, trăim pentru ceilalţi.

A terminat facultatea de teologie de la Bucureşti în 1948. Cânta frumos şi colegii îi spuneau, cu simpatie, Cucuzel. S-a călugărit şi a făcut studii de doctorat. A devenit duhovnic la Mănăstirea Râmeţi, din Munţii Apuseni, mănăstire pe care autorităţile s-au străduit să o distrugă, aşa ca pe toate mănăstirile, şi a reînviat în scurtă vreme viaţa spirituală de acolo. Veneau oameni de pretutindeni să-l vadă, să-l audă, să primească de la el un cuvânt de mângâiere.

Deseori ne vizita şi ni se lumina casa când apărea. Seninătatea lui iradia lumină. O lumină fizică, nu o figură de stil. O aureolă de bucurie care se percepea în mod obiectiv.

Ne chema mereu la Râmeţi, astfel că, la începutul anilor â70, am pornit într-acolo. Plouase mult şi valea rupsese podurile, deci ne-am întors din drum. L-am întâlnit la Teiuş, tocmai venea spre casă. „Haideţi, haideţi înapoi“, ne-a spus, „o să trecem prin apă“. Nu ne-am întors, ne-am temut. Dar el a trecut. Nu făcea parte din categoria puţin credincioşilor care se îndoiau, aidoma lui Petru. Pentru el, ajutorul lui Dumnezeu era de la sine înţeles, evident, o realitate care nu se discută.

În anul următor, am ajuns la mănăstire. Părintele era pretutindeni, cântând, oprindu-se cu fiecare, ajutând pe fiecare, ca şi cum ar fi celebrat o liturghie permanentă, o rugăciune neîntreruptă. Trăia ferm cu certitudinea prezenţei lui Dumnezeu. Se plimba cu tata, tata înalt, părintele mărunt, cu o clădărie de păr blond şi cu ochi de copil. „Haideţi, părinte profesor, mai spuneţi ceva, să mai învăţ puţină teologie.“ „Părinte, mata ştii mai multă decât mine“, i-a răspuns tata.

În mănăstire se instalase cabana Râmeţi, în care numai atmosferă cucernică nu era. Părintele a mers pe la toate autorităţile, cerând să o scoată de acolo. I s-a cerut să le pună la dispoziţie altă clădire. Deci cutreiera zilnic satele din jur, care nu aveau preot, şi făcea slujbele de care aveau nevoie oamenii. Seara, venea la maica stareţă Ierusalima şi-şi întorcea buzunarele. „Asta-i ce am câştigat azi.“ Astfel a strâns bani ca să clădească o altă cabană şi au ridicat, împreună cu maicile şi cu ceilalţi doi duhovnici, o clădire cu două etaje, la câţiva kilometri mai departe, ducând cărămida şi varul cu spinarea.

La plecare, ne-a chemat la el. „Lidia şi Dumitraş, haideţi să vă dau ceva de amintire.“ Locuia într-o odaie cu ceilalţi doi părinţi. Erau acolo trei paturi de fier, un cuier şi un dulap. L-a deschis. Se vedeau doar două cămăşi petecite. S-a scărpinat în cap. „Ce să vă dau eu vouă? A, ştiu. Ţie îţi dau un satâr de bucătărie pe care l-am primit de la un credincios şi lui Dumitraş, un săculeţ cu alune.“ Altceva nu avea. Ştia, poate, că nu o să ne mai vedem?

A murit nu după multă vreme, cărând în spate, peste munte, un sac de grâu. Venise apa mare şi mănăstirea era izolată. Când l-au îngropat, i-au pus în picioare sandalele unei maici, pentru că ale lui aveau tălpile găurite şi se vedeau din sicriu…

Astăzi, la mormântul lui se fac tămăduiri miraculoase. Asta, a propos de răspunsul pesimist la întrebarea dacă „solia foarte specifică de mântuire a creştinismului mai are vreun viitor“!