Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Părintele şi sinucigaşul

Părintele şi sinucigaşul

Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 01 Feb, 2008

▲ Îmbisericirea nu înseamnă doar un certificat de botez, doar mărturia părinţilor că ai fost botezat, ci viaţa în Biserică, Viaţa cu V mare ▲

Mass-media şi-a făcut datoria pe deplin şi a şocat opinia publică anunţând, în diverse moduri, moartea unei tinere mame şi a fiicei acesteia, de numai doi ani, în curtea bisericii ruse din capitală. Cred că menţiunea „curtea bisericii“ nu scăpat niciunei ştiri, culpabilizându-se, indirect, reprezentanţii bisericii pentru faptul produs. Despre sinucidere nu sunt capabil să vorbesc, fiindcă nu sunt psiholog, dar voi încerca să analizez problema din perspectiva responsabilităţii preotului faţă de sinucigaş.

M-am convins de mai multă vreme că ceea ce se întâmplă în viaţa noastră, fie şi lucruri minore, nu este întâmplător. Zilele trecute l-am întâlnit pe părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului şi reacţia sa la cele întâmplate a fost una extrem de realistă, dar care, din cauza platitudinii cu care este învăluită viaţa religioasă actuală, poate părea ciudată. Părintele Tănase a spus următoarele: „Dacă ar veni arhiereul să-l întreabe pe preotul în a cărui parohie era tânăra sinucisă: «Când ai vorbit ultima oară cu ea sau când ai spovedit-o?», ce ar spune părintele?“. După aceea, părintele Tănase mi-a arătat nişte tabele cu numele tuturor enoriaşilor de la el din parohie, având data acestora de naştere şi diferite înscrisuri cu pixul, ca să poată avea idee despre viaţa lor duhovnicească.

M-am întrebat atunci ce justificare pentru absenţa unor astfel de tabele ar avea preoţii care nu au 200 de copii orfani de îngrijit, centre de plasament sau biserică de construit, conferinţe şi predici prin ţară (din lipsă de harismă, desigur, căci fiecare are darul lui)? Răspunsul la această întrebare este, în fapt, durerea mare a Bisericii Ortodoxe, oriunde în lume s-ar afla aceasta. Căci nu doar în România creştinii merg la biserică în mare parte pentru că trebuie să împlinească o datină, să satisfacă vreo superstiţie sau din alt motiv decât acela al înaintării pe drumul duhovniciei. Părinţii Bisericii au fost, totuşi, îngăduitori şi au făcut slujbe pentru toată nevoia omului legat de glie, a animalelor şi casei acestuia, ca să-l câştige şi pe el mântuirii. Superstiţia este, din păcate, factorul guvernant în relaţia om-biserică şi astăzi nu mai este diferenţă între cel de la ţară şi cel de la oraş, ca în antichitate, ci între omul care vrea să fie altfel şi cel care nu se interesează de nimic.

Mass-media spunea că părinţii tinerei care s-a sinucis au respins-o din momentul în care a rămas însărcinată, nefiind măritată. Cred că aici e toată problema. Omul contemporan, mai ales cel de la ţară, este sfâşiat între tradiţionalism, obiceiurile şi comportamentul cumsecade şi contemporaneitatea atee. De teama nebună a bârfelor, care să-i pună într-o lumină proastă, de parcă ar fi numai miniştri în fiecare mahala, oamenii despre care vorbim se ceartă cu vecinii, îşi reneagă copiii, ajung la crime şi câte şi mai câte! Şi atunci e firesc să te întrebi: ce rost mai are Biserica, dacă nu reuşeşte să schimbe măcar pe unii dintre aceşti oameni, care să se deosebească, să demonstreze că se poate şi altfel, că poţi trăi şi fericit, nu doar încrâncenat şi mânios pe oricine îţi taie calea?!

Indiferent de câte ajutoare primeşte de la primărie, de la biserică sau din altă parte, omul rămâne la fel. Ajutoarele materiale şi-au dovedit pe deplin ineficacitatea. Sprijinul financiar nu poate schimba situaţia gravă în care se află cei mai mulţi dintre conaţionalii noştri. Este greu, este extrem de greu să poţi discuta cu cineva despre un lucru pe care nu vrea să-l audă: conştiinţa. Omul contemporan nu vrea să ştie de conştiinţă, de moralitate, de ce vrea altul, ci doar de ceea ce îi face lui plăcere. Aceasta este esenţa vieţii contemporanului nostru român.

Cred că anume tabelul pe care mi l-a arătat părintele Nicolae Tănase poate constitui începutul schimbării. Prin faptul că preotului îi pasă, spre deosebire de ceilalţi, cărora nu le pasă, Biserica se poate apropia de credincios. Ce se întâmplă la spovedanie, în cele mai multe cazuri? Preotul vorbeşte cu cineva care nu s-a mai spovedit, într-un caz fericit (din păcate), de câteva luni. El nu ţine minte ce probleme a declarat credinciosul data trecută şi nu poate diagnostica evoluţia sa duhovnicească. „Ai, postit, te-ai rugat, ai mers la biserică, nu ai supărat pe nimeni? Te împărtăşeşti duminică!“

Nu vreau să spun că e vina preotului că omul nu se spovedeşte mai des, ca să îl cunoască mai bine. Cred doar că ar trebui să înceteze înregimentarea spirituală a oamenilor. Dacă toţi sunt botezaţi, că „aşa e bine“, nu toţi sunt membri efectivi ai Bisericii şi termenul de „îmbisericire“ este unul foarte potrivit chiar şi în România aproape de tot botezată, în care ne aflăm. Îmbisericirea nu înseamnă doar un certificat de botez, doar mărturia părinţilor că ai fost botezat, ci viaţa în Biserică, Viaţa cu V mare. Dacă aşa ceva nu există, atunci nu e nici un păcat să apelezi la catehumenat, în sensul obişnuirii cu viaţa bisericească. Dacă bătrânica prezentă întotdeauna în strana stângă se ceartă cu vecinii şi cârcoteşte tot timpul, cred că este datoria preotului să o anunţe că nu este conformă împărtăşirii, că trebuie să înveţe ce înseamnă creştinismul. Sigur că există teama că un astfel de om se poate duce la o parohie unde preotul e mai puţin rigorist sau să devină adept al unui cult neoprotestant, dar nu există nimic fără riscuri, în cazul în care vrei să câştigi ceva. Şi câştigarea sufletelor încredinţate preotului la hirotonie este scopul său principal în viaţă. Făcând aşa ceva, ceea ce poate a şi făcut părintele din jud. Teleorman, parohul poate da răspuns: Am propovăduit adevărul şi jertfa acestor oameni, dar nu am fost ascultat. Acesta consider că este răspunsul bun la oricare dintre judecăţile care l-ar putea aştepta: arhierească şi veşnică.