Părintelui Bejan nu i-a fost foame niciodată în închisoare

Ultimul din familia sa de răzeşi, părintele Dimitrie Bejan din Hârlău a dus la Academia Română pergamentul pe care Ştefan cel Mare semnase libertatea înaintaşilor săi. Poate din acel document de preţ el şi-a luat puterea de a fi liber chiar şi în temniţă. Și nu doar liber, ci de-a dreptul fericit.

A absolvit cursurile Facultăţilor de Teologie şi Istorie din Bucureşti. După ce a trecut prin război, prizonierat şi puşcăriile comuniste a fost preot la Ghindăoani, județul Neamț. Veneau şi câte o mie de oameni la slujbele lui. Pentru că nu era voie să facă propagandă religioasă, iar el predica liber în biserică atâtor oameni, i s-a luat dreptul de a sluji. A avut domiciliu forţat până la căderea regimului comunist.  

Iată pe scurt povestea sufe­rințelor pe care le-a îndurat preotul Dimitrie Bejan, care a trăit în anii 1909 - 1995. Din 1940 a fost hirotonit și trimis preot militar pe front. A ajuns cu frontul până la Stalingrad. Acolo a căzut prizonier în 1942 împreună cu alţi 17.000 de români, unde a rămas până în 1948. În cartea de mărturii „Bucuriile suferinţei”, părintele Bejan povesteşte lucruri înfricoşătoare despre viaţa în prizonierat, dar și lucruri frumoase despre dorința oamenilor de a avea legătură cu Dumnezeu.

„În spatele frontului în fiecare duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă. Eram dotaţi cu Altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, o pâine soldăţească şi cărţi de strană. Odată, la un Paşti, am împărtăşit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzeşesc”, scria părintele Bejan. În­toar­cerea în România nu a însemnat pentru el libertatea. I se făcuse dosar în Rusia, pentru că susţinuse cauza Basarabiei, deci era considerat un anticomunist. A fost trimis în temniță. A fost la Jilava, la Văcăreşti, la Aiud, la Canal și la Cavnic.

În 1964 a fost eliberat prin decretul de graţiere colectivă.

Vecin de celulă la Aiud cu părintele Benedict Ghiuş, faţă de care avea mare respect, părintele Bejan îşi amintește: „Făceam toţi rugăciuni comune, Agheasmă mică, spovedanie. Eu aveam împărtăşanie. O ţineam ascunsă în gulerul cămăşii şi, când mă pregăteam, mă împărtăşeam. Iar dacă vreunul dintre deţinuţi era bolnav sau era pe moarte, îl spovedeam şi-l împărtăşeam pe ascuns şi aşa pleca la Hristos”. Împărtăşania i-o aducea un miliţian care nu a bătut niciodată pe nimeni.

„Cei mai persecutaţi am fost noi, preoţii ortodocşi”, mai scria părintele Dimitrie Bejan. Iată o altă mărturisire extraordinară: „Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi din lagăr sau puşcărie cu ajutorul lui Dumnezeu! Am avut un învăţător care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porţia mea şi eu mă simţeam sătul. Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! Şi am ieşit din puşcărie perfect sănătos. Şi din lagăr din Rusia am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală.”

Și mai scria părintele Bejan: „Ne băteau cu ciomege pe toţi la rând, ca barbarii, şi la a treia bătaie am simţit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un înger. Îngerul meu de pază pe care l-am primit la Botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomeneşti, dar eu eram fericit”.

Fericirea părintelui Dimitrie Bejan purta desigur un Nume, și Acela era Hristos.