Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Părinți și copii

Părinți și copii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 17 Aug, 2022

Acum 160 de ani, într-o eră de reînnoire literară fără precedent, Ivan Turgheniev publica romanul său cel mai cunoscut, al cărui titlu este identic cu cel al articolului de față. Cele două generații, atât de antagonice în volum, atât de unite sau disparate în viață, tind să cadă la pace în zilele noastre. Războiul nevăzut petrecut în interiorul familiilor de milenii întregi, profețit de Hristos cu atâta amărăciune („duș­manii omului vor fi casnicii lui” - Matei 10, 36), pare aproape de sfârșit. Dar numai pentru că oamenii în sine sunt sfârșiți sufletește, nu mai au energia să se lupte pentru nimic, nici măcar pentru ei înșiși. O pace lâncezitoare se aș­terne peste mileniile de luptă interioară care au bulversat miliarde de cămine, unde iubirea și ura, drama și fericirea s-au înlănțuit reciproc, lovind asemenea unor valuri - când năprasnice, când calme - stabilitatea aparent de stâncă a ceea ce numim familie.

Poate că ne amăgim crezând că stabilitatea aceasta este, în multe cazuri, altceva decât o aparență binevoitoare, păstrată adesea din considerente sociale, mai mult decât din sentimente sincere. Într-o familie în care credința nu există, stabilitatea este doar o fațadă. Într-o familie în care părinții îi for­țează pe copiii ajunși la maturitate să le adopte fără rezerve toate hotărârile sau în care copiii lovesc în părinți fără milă ori de câte ori au ocazia, din nou, totul trebuie să devină în ochii lumii doar o ipocrizie stearpă. Pentru că aparențele trebuie păstrate, membrii familiei vor face front comun doar pentru a salva impresia publicului larg despre ei. Dar, în interior, se vor sfâșia și se vor lovi ca plăcile tectonice în adâncul pământului. Și vai de cel care va pătrunde, naiv, în interiorul cutremurului care se va declanșa dintr-odată...

În fapt, cinstirea părinților din Vechiul Testament se îngemănează cu îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care sună ca un avertisment pentru lumea modernă: „nu întă­râtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Acum, părinții au abdicat de la îndatoririle lor parentale în mare măsură, lăsându-i pe copii să fie modelați de oricine, inclusiv de propria tehnologie aflată la îndemână. Au făcut-o pentru că toată lumea este prea obosită mental pentru a mai face vreun efort. Iar atunci când simțim totuși nevoia să facem un efort, ca părinți, îl facem doar pentru a ne grăbi ieșirea din viața propriilor copii, de a ne însingura, de a-i lăsa „în plata Domnului”. Totul este prea greu, totul pare prea mult. Cât despre copii, ei înțeleg „cinstirea” părinților doar ca un respect greoi, păstrat adesea din inconvenientul de a nu putea să spui ce ai pe suflet. Pentru că, oare, mai are sens să discuți despre ceea ce te doare cu cineva care nu mai poate să te asculte?

În acest melanj greoi de sentimente refulate, de scenarii care-ți circulă prin minte mai ceva decât muștele deasupra unui desert în aer liber, de dorința de a face bine acolo unde oamenii vor doar să fie lăsați în pace, se simte duhul rătăcirii de sine. Pentru că tot acest conflict mocnit între părinți și copii, între vechi și nou, între „familie” și însingurare, sau, din contră, lâncezeala nesfârșită a relațiilor strânse între oameni este, de fapt, o cădere de la Hristos. Am uitat că suntem datori să-L iubim pe Hristos mai mult decât ne iubim copiii, mai mult decât ne iubim părinții, pentru că, altfel, nu vom fi niciodată vrednici de El (cf. Matei 10, 37-38). Și, atunci, iată, casa noastră, familia noastră, ideea noastră de comuniune, toate devin componente ale unei relații toxice întinse pe generații întregi.

Unde Hristos este absent, oamenii nu se pot simți împliniți. Iar Hristos va fi întotdeauna absent acolo unde un simplu om I-a luat locul - fie mama, fie tata, fie copilul, fie soțul, fie soția. Pentru că tot acest conflict interior se naște din idolatrie. Din idolatrizarea părin­ților, din idolatrizarea copiilor, din idolatrizarea partenerului de viață. Putem să ne închipuim viața fără Hristos, dar nu putem să ne-o închipuim în lipsa unuia dintre cei menționați anterior. Cu toate că El este Cel fără de moarte, Care ne dă viața, noi ne punem nădejdea tot în muritori ca noi, care-și târăsc zilele pe acest pământ în așteptarea morții. Și, atunci, paternitatea, filiația, relația de cuplu - toate cad într-o stare de iad.

Nu îmi vin în minte alte exemple în finalul acestui material în afara celor din viețile mucenicilor. Și, de aici, îmi amintesc doar pe cel al sfintelor Perpetua și Felicitas. Amân­­două mame. Cea dintâi, cu un copil de un an, cea de-a doua care naște, fiind deja în temniță, așteptând să moară pentru Hristos. Și-au iubit copiii, dar pe Hristos încă mai mult. A da totul înseamnă a primi totul. Și a te desprinde de om pentru a-L iubi pe Hristos înseamnă a-l înălța pe cel de lângă tine, nu a-l aban­dona...

Citeşte mai multe despre:   copil