Părinți și copii

Unul dintre cele mai simple lucruri din lume este să-i judeci pe alții. Să tragi concluzii rapide despre persoane, grupuri sociale, locuri, lucruri. Concluzii bazate pe informații parțiale și despre care nici măcar nu știi dacă sunt corecte. Dacă facem un exercițiu de sinceritate față de noi înșine, dacă ne analizăm resorturile intime, vom recunoaște că la mijloc este o problemă de orgoliu: „Sunt suficient de inteligent și am destulă experiență ca să pot să trag concluzia asta!”, ne spunem.

Numai că nici o inteligență, oricât de performantă, nu poate funcționa impecabil decât bazându-se pe cât mai multe și mai corecte informații.

Iată un exemplu: toată lumea vorbește, măcar din când în când - de regulă atunci când apare o criză, se-ntâmplă ceva grav, se creează un val de simpatie publică - despre „orfelinate” și despre „orfani”. Dar câți oameni știu că în instituțiile de tip casă de copii trăiesc minori care, în mare parte, poate chiar în majoritate, nu sunt orfani, ci abandonați acolo de părinții lor, pe care continuă să-i iubească până la venerație, dar pe care îi văd din an în Paște sau mai rar?

Firește, nu ne propunem să-i judecăm pe părinții care, presupunem, afectați de sărăcie, ajung să-și încredințeze copiii acestor instituții pentru că pur și simplu nu se simt în stare să-i crească singuri. Dar e foarte greu să nu te tulburi când afli de un cuplu - caz real - care a păstrat primul copil, pe al doilea l-a dat la o casă de copii, după care a mai făcut unul, pe care l-a păstrat... Gândiți-vă o clipă ce-o fi fost în sufletul celui de-al doilea...

Un exemplu mult mai larg privește opiniile pe care le avem față de cum este și cum se poartă o generație întreagă de copii. Este foarte ușor să spui că „tineretul din ziua de azi” e preocupat mai mult de haine și accesorii, device-uri și alte asemenea și visează să câștige cât mai mulți bani cu cât mai puțin efort. Dar atunci când - caz real, de asemenea - doi elevi de clasa a patra vin la școală cu fluturașii de salarii ai părinților ca să tranșeze care este mai tare, problema nu este la copii, ci la părinți.

De foarte multe ori, părinții, și nu copiii, sunt cei obsedați de bani și de poziția socială, de accesul într-o școală, liceu, facultate cât mai bune (pentru care sunt dispuși să investească oricât) și de o viață cât mai lejeră a tinerilor, odată ajunși la un loc de muncă, și cu cât mai multe recompense materiale.

Pe scurt, n-ar trebui să vorbim dojenitor despre „tineretul din ziua de azi” fără să ne punem problema cum sunt părinții din ziua de azi. Așa cum din păcate ne dovedește un caz recent, de notorietate, inclusiv derapajele grave, precum deținerea, consumul și distribuirea drogurilor, sunt, uneori, susținute și încurajate de către unii părinți. Desigur, acestea sunt situații-limită, rare (să sperăm!), dar trebuie să fie un serios semnal de alarmă privitor la relația părinți-copii și la întrebarea - punctuală, pentru fiecare, căci fiecare caz are specificul lui - Cine și cum a greșit? Răspunsul nu e întotdeauna evident.