Parisul armenilor

O plimbare pe malul Senei, într-o duminică însorită, nu se compară cu nimic. Celebrii buchinişti te îndeamnă să le cumperi cărţile şi suvenirurile (brelocuri, gravuri, pictograme, ce vrei şi ce nu vrei), pe apă trec vaporaşele pentru turişti… „Bateaux-Mouches“, Vapoarele-Muscă sunt mai mici, deşi poartă numele unui mare industriaş, care s-a numit Mouche (Muscă), oricât de mare a fost, dar şi „Bateaux Parisiens“ - altă mâncare de peşte. Acestea sunt un fel de restaurante de lux pe apă, cu pereţi de sticlă, prin care am văzut chelneri eleganţi servind la mese, toate pline, diverse mâncăruri, pe care mi le-am imaginat de mare rafinament. Eu

m-am mulţumit cu o plăcintă de 2 euro şi jumătate, căreia nici măcar nu i-aş putea preciza compoziţia. Pe traseele turistice totul e foarte scump. Erau negri care mi-ar fi vândut şi apă, din sacii lor trântiţi pe trotuar, dar am spus „Nu, mulţumesc!“, când am văzut preţul (doar nu eram în Sahara). Tot plimbându-mă, mi-am dat seama că mă îndrept spre Catedrala „Notre Dame“, care

m-a impresionat cel mai mult, din prima zi. A fost dragoste la prima vedere. Am ajuns iar pe esplanada colorată. Lume de pe lume, negri care dansau, ţigani cu alba-neagra, cerşetori români... O coadă destul de lungă la intrare, formată din turişti.

Aici începe surpriza. Duhul zilei s-a schimbat brusc şi radical. Era aproape ora 15, Duminica Paştelui ortodox, şi se pregătea să înceapă liturghia în rit armenesc, moment de evocare solemnă a 93 de ani de la genocidul petrecut în 1915, în Turcia.

Dacă despre Holocaust s-a scris şi s-a vorbit enorm, genocidul armenilor este mai puţin cunoscut. Din acest motiv, e nevoie de o scurtă prezentare. Armenia istorică avea o suprafaţă de 300.000 km2, în Asia, spre deosebire de prezent, când ocupă doar o zecime din cât a fost. Acolo se găsea Muntele Ararat (actualmente în Turcia), unde s-a oprit arca lui Noe şi speranţa de viaţă a renăscut. Vârful acestui munte, mereu cufundat în zăpadă, rămâne un simbol al umanităţii pierdute şi salvate printr-un miracol divin. Armenia, ţară cu un destin tragic, aflată în calea unor mari şi nemiloase puteri, a fost ocupată succesiv de asirieni, greci, perşi, mongoli, turci otomani şi ruşi. În istoria recentă, armenii au cunoscut experienţe de un tragism sfâşietor. Politica de epurare etnică a Imperiului otoman, care a căpătat accente ascuţite spre sfârşitul secolului al XIX-lea, a avut drept victime imediate pe armeni, libanezii creştini, kurzi, creştini nestorieni, grecii din spaţiul anatolian şi pontic ş.a. În 1890, sultanul Abdul Hamid al II-lea a declarat stare de război împotriva minorităţilor. Armenia rusă dorea să îşi susţină fraţii, fapt care a pus gaz peste foc, dând conflictului proporţii inimaginabile. Din teama de a nu fi ocupaţi de ruşi, turcii trec la represalii în masă asupra celor care alimentau tensiunea, prin simpla lor existenţă. Sunt executaţi public intelectualii armeni, iar poporul, rămas fără lideri şi înfricoşat, este repede înfrânt. Înainte de primul război mondial, partidul Junilor Turci, caracterizat prin panislamism şi panturcism, îşi propune exterminarea armenilor, deportarea lor totală în Anatolia şi deşertul Siriei. Peste 1.200.000 de oameni au murit de foame şi de oboseală. După 1922, când se proclamă Republica Turcă, metodele de reprimare au încetat să mai fie evident violente. Dar de aici şi până la recunoaşterea publică a genocidului mai este o cale de parcurs. Nu lungă, din câte s-ar părea, pentru că această recunoaştere e o condiţie a primirii Republicii Turce în U.E. Până nu demult, în Turcia era pedepsit cu închisoare între 1 şi 3 ani cel care pomenea de genocidul armenesc, gestul fiind considerat o lipsă de patriotism.

Nu-i de mirare că eu, româncă rătăcită în Catedrala „Notre Dame“ în duminica Paştelui, am asistat la o liturghie deosebit de solemnă şi de înălţătoare. Imaginaţi-vă spaţiul acela imens, arhiplin - nici un scaun nu a rămas neocupat -, şi totuşi era o linişte deplină. Nici urmă de rumoare, agitaţie, îmbulzeală. Vedeam doar disciplină şi solemnitate. Armenii îşi purtau demni aurele de martiri. Se simţea o istorie grea, pe care o duceau pe umeri în linişte, şi o credinţă adâncă. Limba armeană, de origine indo-europeană, cu puternice influenţe greceşti, persane şi ruse, părea convingătoare chiar şi pentru necunoscători. Corul catedralei, orga, sfânta Liturghie, care a impus o creştere interioară, o victorie asupra trecutului, toate acestea, ca şi marea aceea de oameni solidari unii cu alţii, bucuroşi, luminaţi de cuvintele divine, m-au făcut să mă simt fericită. Când am ieşit din catedrală, simţeam că plutesc. Negrii cântau, turiştii aplaudau, iar eu îi mulţumeam lui Dumnezeu că exist.