Parohia: mic tratat de bună dispoziție sufletească

Locuind în zona Foișo­rului de Foc din ­București, am putut vedea cu ochii mei cum, pe durata a trei zile, oamenii au luat cu asalt bisericuța închinată Sfin­ților Părinți Ioachim și Ana, sau „Oborul vechi”, așa cum o cunosc locuitorii zonei. Motivul? Aducerea de la Mănăstirea Ghighiu (județul Prahova) a faimoasei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Siriaca”, dăruită României de către Episcopul sirian Vasile Samaha de Sergiopolis, ca semn de prețuire a jertfelniciei mărturisitoare a neamului nostru în fața celei de Dumnezeu Născătoare. Ce e important de reținut: faptul că oamenii au stat, non-stop, la rândul deloc mic pentru a putea ajunge să se închine icoanei făcătoare de minuni. Acest lucru m-a impresionat cu atât mai mult, cu cât „sondajele de opinie” parcă nu mai poziționează Biserica pe același nivel de încredere ca în anii trecuți. Și totuși...

Oamenii merg la biserică, în continuare, iar când li se oferă prilejul unei întâlniri de „gradul zero”, așa cum a fost cea de la parohia bucureș­teană, nu ezită. Dimpotrivă, vin în număr mare, de toate vârstele și de toate stările sociale. În treacăt fie spus, străzile adiacente Bisericii „Oborul vechi” gemeau de SUV-uri și limuzine, din care descindeau doamne elegante și școlite.  Așadar? De ce ne temem să multiplicăm astfel de acțiuni duhovni­cești decente și folositoare și la alte parohii? De ce ne temem să arătăm lumii că nimic din tensiunea personală a credinței nu s-a risipit, nimic din elanul închinător nu s-a diminuat? Creștinii ortodocși păstrează ace­lași nivel de entuziasm duhovnicesc, trebuie doar creat contextul unor noi acțiuni de refacere a țesutului comunitar și spiritual. Iar parohia este cărămida de la baza căreia se constru­iește (sau nu) restul edificiului.

Multe alte parohii din București, dar și din țară depun mari strădanii pentru a păstra entuziasmul religios al creștinilor dați în grijă, prin acțiuni de absolut toate tipurile și calibrele: aducerea de sfinte moaște sau icoane făcătoare de minuni la închinare, pelerinaje cu membri ai parohiei, slujbe de tot felul (Sfântul Maslu, în special), conferințe și întâlniri duhovnicești (eu însumi particip cu mare drag, atunci când sunt invitat), lansări de carte, transmisiuni în direct a unor evenimente etc. Acestea, dar și alte acțiuni sunt menite să strângă rândurile poporului dreptcredincios și creează strânse legături între persoane. Aceștia nu se pot cunoaște numai după slujba duminicală, e nevoie de întâlniri în alt registru (de exemplu, agape după Liturghie - așa cum deja practică multe parohii) pentru a se crea legături trainice între ei. Și, împreună, să lucreze în tandem pentru biserica la care merg, unde au viață duhovnicească reală.

Nu ajung, în opinia mea, numai slujba din programul liturgic și predica duminicală. Oamenii care vin acum la biserică vor mai mult, mult mai mult decât un program funcțio­năresc, cu orarul fix al slujbelor și cam atât. Vor o viață trăită, atașată bisericii lor, alta decât cea din timpul slujbelor, vor să-și cunoască partenerii, colegii de mântuire, vor să-i vadă pe preoți în afara slujbelor și, da!, vor să le cunoască și familia. Dacă avem conștiința faptului că ne mântuim pe „perechi”, pe mici cete în care ne­putințele ­unuia sunt completate de virtuțile sau calitățile altuia, atunci nu trebuie să evităm comuniunea și comunitatea. Dimpotrivă! Trebuie să lucrăm la solidarizarea acestor ­nuclee duhov­nicești, acestor oaze de întrajutorare și bună dispoziție sufletească, acestor enclave de pre­țuire reciprocă și respect pentru efortul de mântuire al celuilalt.