Pasărea de la subsuoară

Într-o primăvară, am simțit cum începe să-mi crească o creangă din umă­rul stâng, apoi cum creanga se umple de flori. Nu știam dacă era de vișin, dacă de cireș, dacă de măr. Miroseau a toți pomii de pe pământ florile ei. Apoi au început să miroasă a cer, fiindcă veneau tot felul de păsări să se așeze pe creanga aceasta. Unele să se odihnească. Altele să cânte.

Dintre toate, numai una singură și-a făcut cuib. Aveam grijă să n-o sperii, pășeam în vârful picioarelor, îndeosebi seara, când știam că trebuie să meargă la culcare. Habar n-aveam pe atunci că păsăruica aceea nu dormea niciodată. Ca să poată avea grijă de somnul meu. Era invers decât îmi închipuisem.

Multă vreme, am încercat să descopăr cum își potolește foamea, căci n-o vedeam niciodată flămândă, doar veselă și tristă. Întocmai cum eram și eu. Nu s-a întâmplat în nici o zi ca ea să fie tristă când eu eram vesel, sau veselă când eu eram trist. Am înțeles destul de târziu cum se petreceau lucrurile, păsărea se hrănea, ciugulind pe ascuns, din bucuriile și tristețile mele. Așa își potolea, zi de zi, foamea. Aproape c-am început să mă bucur chiar și atunci când eram trist. Ceea ce mi se întâmpla destul de des, fiindcă primăvara trecuse, și florile de pe umărul meu stâng începuseră să se usuce. Venise vara. 

În primele zile de toamnă am crezut că pasărea ce-mi păzea visele o să plece, așa cum plecaseră alte păsări.

A rămas însă. 

Doamne, ce mică era!

 Câteodată, o luam în pumni, încercând s-o încălzesc cu respirația mea, fiindcă era tot mai frig afară. În realitate, ea mă încălzea pe mine, cu lumina din ochii ei, doi năsturași de aur, cu care se încheia cerul la gât înainte de culcare.

Nici măcar nu știam ce nume are, dacă are vreunul.

Înainte de a intra în iarnă, mi-am făcut curaj și-am întrebat-o. Cine este, nu cum o cheamă. De când mă născusem, nu mai existase nimeni care să se atașeze atât de mult de mine. Până la sacrificiu, pot spune.

Păsărea, păsăruica de fapt, ­fiindcă asta era, mi-a răspuns zgribulită de la subsuoară:

Cum, nu știi?! Sunt inima ta, prostuțule...