Paşi spre convertire

De ce nu cred atâţia oameni? De unde provine neputinţa lor de a-L sesiza pe Dumnezeu şi, mai ales, de a-L sesiza pe Hristos în toată autenticitatea Lui? S-ar putea furniza diferite răspunsuri şi fiecare cuprinde o doză bună de adevăr: din ignoranţă (adesea asumată cu inconştienţă!), din prostie, din insensibilitate, din suficienţă, din orgoliu etc. Dar asta ar însemna să simplificăm problema şi să rămânem departe de cauza de fond asupra căreia s-ar putea lucra spre îndreptarea lucrurilor. Cum să-i aduci pe alţii la bucuria (şi suferinţa, desigur, pentru că a fi creştin înseamnă, în egală măsură, bucurie şi suferinţă) de care tu ai dat şi de care, de altfel, crezi că ei ar putea să fie mai vrednici şi ar putea să „profite“ mai mult, în sensul de a împlini fapte mai relevante?

Credinţa este un dar, se spune. Dar nu numai atât. Avea dreptate părintele Boris Bobrinskoy: „Ortodoxia cere efort, dar şi iluminare!“ Amândouă trebuie avute în seamă. Cum să-i faci pe ceilalţi să fie deschişi spre iluminare, să răspundă amorsării divine, făcând, la rândul lor, un minim efort?

Pentru a fi mai aproape de contextul lipsei de credinţă, poate că ar trebui să vedem ce s-a petrecut cu noi înşine, care a fost drumul nostru, ce element a declanşat în noi resortul credinţei, această imensă energie care există, potenţial, în fiecare dintre oameni: „Omul este prin fire ortodox“, ne spune părintele Rafail Noica.

Desigur, sunt destui aceia care s-au „trezit“ creştini (creştini în sens real, nu formal) din copilărie, printr-o corectă racordare la tradiţie (înţeleasă în sensul cel mai simplu) în familia lor. Acestea sunt cazurile cele mai fericite, cele mai „banale“, în felul lor, deci, poate, nu cele mai interesante. Dar pentru mulţi alţi oameni, creştinismul înseamnă convertire, venire, intrare, deşteptare (trezire), descoperire personală la un moment dat al vieţii, în urma unei experienţe proprii. Când ne gândim la cei care nu au ajuns încă la credinţă, acesta este cazul cel mai relevant.

Şi atunci întrebarea devine: în ce fel ajunge un om să se convertească? Fiecare „convertit“ îşi are, desigur, povestea lui, dar dincolo de ea s-ar putea găsi un numitor comun? Sunt căi şi căi de descoperire a lui Hristos. Una, mai rară şi mai excepţională, ar fi aceea a minunatului Francisc de Assisi, care a făcut-o luând aminte la minunăţia naturii, descoperind în ea mesajul dumnezeiesc.

În fiecare om există, potenţial, posibilitatea convertirii, ea provenind din pecetea chipului lui Dumnezeu care se află în el de la naştere. Dar această potenţialitate poate fi blocată în măsura în care chipul lui Dumnezeu este mai mult sau mai puţin întunecat în om, la nivel familial, social sau chiar etnic, prin acumularea păcătoasă a lipsirii de credinţă sau de dreaptă credinţă timp îndelungat.

În final, cred că pentru cei mai mulţi dintre cei convertiţi credinţa este rezultatul contactului excepţional cu o persoană credincioasă, în care ajungi să ai o deplină încredere. E la fel cum la Paşti aprinzi lumina de la un altul de lângă tine care a căpătat-o mai repede, înaintea ta.

Cu toate acestea, de ce, având în faţă drumul deschis spre sfinţenie şi toate condiţiile (ispite şi suferinţe de biruit, şi jertfe de împlinit) de a porni pe el şi de a-l străbate până cât mai departe, nu o facem? E uşor să ceri altora acest lucru dintr-o poziţie confortabilă, de om mai mult sau mai puţin cumsecade. Este foarte greu de spus, chiar şi în cazul puţinelor tale fapte bune, în ce măsură ele au fost făcute pentru tine (un fel de egoism al propriei mântuiri!) sau jertfelnic, pentru ceilalţi. Nu cred că începutul misiunii este cuvântul direct, începutul este iubirea evidentă, captarea încrederii. De abia pe acest teren fertil şi fertilizat se va putea adăuga cuvântul spre rodire însutită.