Păstorul, Bucovina și cerurile deschise

Uneori, cuvintele dor… Ele pot alina, alteori pot strivi tainele...

Nădăjduiesc ca slovele aşezate în pagină să aducă lumină și să vorbească despre un om așa cum a fost el, monah din tinerețile lui, slujitor, muzeograf, ghid, stareț, exarh, locţiitor de apocrisiarh și ierarh, adoptat (înfiat) de Țara Fagilor, dulcele ți­nut al Bucovinei, unde a rămas până la sfârșit, odihnindu-se într-un loc simbolic al luptei pentru idealuri sfinte duse de cuvioșii monahi ai Putnei.

Vlădica Pimen a venit demult la Suceava, când avea vreo 30 de ani. Pe apropiații lui, frați de slujire, sfat și luptă grea, i-am întâlnit și eu, călugări viețuitori ai Putnei de altădată, ori de la Sfântul Ioan, de la Iași, dar mai ales din Mănăstirea Neamț, unde s-a format la jumătatea veacului al XX-lea, cu mulțimi de monahi în rânduială paisiană.

L-am cunoscut îndeaproape din vremea studiilor de la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț pe Episcopul Gherasim Cucoșel, cel care avea să primească în vremea stăreției sale în obștea de la Putna doi călugări nemţeni, pe viitorii Arhiepiscopi Pimen și Epifanie, alun­gați de decrete nedrepte comuniste, dar și de furia acelor zile de dictatură și cenzură aprigă. Și cu unul, și cu celălalt avea să lucreze peste ani, perioade mai lungi sau mai scurte de timp, la Buzău și apoi la Suceava și Rădăuți.

Chiar dacă a trecut prin iureșul încercărilor și vremuri tulburi, Arhiepiscopul Pimen a rămas un monah harnic, abil, fără hodină, având în traistă săgeți, cuvinte, bune in­ten­ții, stăruinţă pentru bunurile Bisericii și dor după cer.

L-am întâlnit la Mănăstirea Neamț pe nașul lui de călugărie, mo­nahul Filaret Dutcovici, ani la rând ostenitor în Cancelaria lavrei. Îl luase sub mantie pe Vasile Zainea cu ucenicie de doi ani şi o lună, osârduitor, priceput în toate, smerit şi ascultător.

La ultima ședință a Sfântului Sinod, câteva minute bune înainte de începerea Te Deum-ului mi-a vorbit despre arhimandritul Mitrofor Melchisedec Dumitriu, stareț la Mănăstirea Neamț în trei perioade (1936-1940; 1946-1950; 1951-1957), care l-a călugărit, i-a rânduit ascultări și i-a avut la inimă atât pe el, cât și pe fratele lui de călugărie, Arhiepiscopul și Mitropolitul de mai târziu Nestor Vornicescu.

Când s-au împlinit 20 de ani de la moartea Mitropolitului Nestor, a fost coborât în mormântul de la Sihăstria Putnei Arhiepiscopul Pimen. Cei doi ierarhi au fost călugăriți la Neamț în aceeași zi, în Postul Mare, la 10 martie 1951.

Altădată mi-a vorbit despre slujirea sa ca ierodiacon la Neamț, alături de alți treizeci și ceva de frați diaconi, sobor care slujea doar la sărbătoarea Sfântului Arhidiacon Ștefan. Nu se mai întâlnea asemenea număr de diaconi în acelaşi timp. Câţiva dintre ei cântau ca şi îngerii. Cu ei a slujit și ierod. Pimen (1951-1957). Situația s-a schimbat mult după Decretul 410/1959.

Viața ieromonahului de atunci Pimen a fost grea. Alungat în vremea regimului comunist de la Putna, după o perioadă scurtă de stăreție, a purtat în traistă stigmate obișnuite anilor ҆60. Cu greu a reușit să fie slujitor la Durău și Văratec, însă inima-i rămăsese la Putna. Mitropolitul Moldovei de atunci, Iustin Moisescu, nu i-a îngăduit inițial să se întoarcă, dar, la stăruințele arhimandritului stareț Gherasim Cucoșel, a reuşit să revină și să se împărtășească iarăși din frumusețile și tainele Putnei.

S-a îndreptat către Ierusalim, ca pelerin, la începutul anului 1978, unde a rămas câteva luni (12 ianuarie - 23 mai 1978). Bucuros de prezența lui, arhimandritul Vasile Costin, Reprezentantul Patriarhiei Române, s-a întors în țară, unde fusese chemat de Patriarhul Iustin pentru slujirea arhierească. Din nefericire, arhimandritul Pimen nu s-a acomodat la Ierusalim, întrucât clima şi situaţia de acolo nu erau prielnice.

L-am cunoscut cu un an, doi îna­inte de a deveni arhiereu. Era exarhul mănăstirilor, slujea în diferite locuri, mai ales la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Oamenii îl știau și îl căutau, fusese slujitor și stareț în cunoscuta mănăstire voievodală a Sucevei și revenea adeseori cu bucurie.

Ce să mai spun de ziua hirotoniei sale... Vizita Patriarhului Ierusalimului Diodoros, după multe veacuri, de la Dositei Nottara încoace, s-a bucurat de mulțimea adunată în curtea mănăstirii, iar când o ploaie toren­țială s-a revărsat peste întreaga suflare, Patriarhul a privit către poartă și, după cum mărturisea la finalul slujbei, nimeni nu a ieșit, deși furtuna a fost necruţătoare. Dimpotrivă, s-au adăugat şi alţii, iar aburii credinței și ai iubirii par­ti­cipanților s-au ridicat la un moment dat către cer. Patriarhul Diodoros a mărturisit la finalul Sfintei Liturghii: „Aici este de fapt Ierusalimul… Credința voastră ne întă­reș­te și pe noi… Voi pleca din Româ­nia cu imaginea acestei Sfinte Liturghii...”

Nu pot uita ziua instalării sale ca Arhiepiscop la Suceava. În acel început de martie 1991 era un frig de crăpau pietrele, dar Liturghia a fost săvârșită afară, nici nu avea cum altfel, în fața mulțimii venite din tot județul. La slujbă au participat doi Patriarhi, Teoctist, în funcțiune, și Daniel, care avea să urmeze în Tronul patriarhal după 16 ani (2007). Pe ambii Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților îi ajutase în slujire, pe Patriarhul Teoctist vreo opt ani ca Episcop-vicar, iar pe viitorul Patriarh Daniel aproape un an (iulie 1990 - martie 1991).

În anul 2005 am făcut parte din delegația Mitropoliei Moldovei și Bucovinei care a vizitat Biserica Ortodoxă a Greciei, mai exact multe eparhii din ținutul Greciei de Nord (Tesalonic, Veria, Nausa și Kampania, Siatistis, Stagon și Meteora, Kastoria, Grevena, Kassandria). Arhiepiscopul Pimen era fascinat de cele văzute în locurile unde a predicat Sfântul Apostol Pavel, atât la Tesalonic, cât și la Veria. Am făcut popasuri și la mănăstirile de la Meteore, la Ormilia, unde, după cum a mărturisit, nu fusese niciodată. A fost însoțit atunci de arhimandriții Grichentie și Bartolomeu.

A oferit viețuitorilor și închinătorilor de la Panagia Soumela, mănăstirea reconstruită în hotarele Eparhiei de Veria, ca prețios dar, un fragment din moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pentru urmașii mucenicului cu rădăcinile în Trapezunt, apărători ai credinței și continuatori râvnitori ai luptătorilor creștini din Asia Mică, stră­mu­tați în nordul Greciei la începutul veacului al XX-lea.

Pentru a completa biografia Arhiepiscopului Pimen, aduc propria mărturie de la începutul viețuirii mele monahale, mai precis din perioada când era Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor şi totodată locțiitor de stareț al Mănăstirii Neamț.

În împrejurările triste ale morții arhimandritului Efrem Chișcariu (^23 iunie 1988), către sfârșitul lunii iunie 1988, Patriarhul Teoctist, locțiitor de Mitropolit al Moldovei și Sucevei, a hotărât ca vlădica Pimen să fie locțiitor de stareț. Această scurtă perioadă (până în luna august, în postul Adormirii Maicii Domnului) a însemnat aducerea aminte a tradițiilor întâlnite altădată, ca tânăr novice în bătrâna mănăstire. Venea la biserică în fiecare zi, cânta la strană sau la acatist, citea pomelnice. Era prezent la grădină și, asemenea celorlalți viețui­tori ai mănăstirii, avea și el un strat pe care îl îngrijea. Tradiția grădinăritului o cunoștea de mult, iar unul dintre iscusiții grădinari ai mănăstirii, protosinghelul Ambrozie Sandu, imprimase ascultare și rânduială riguroasă.

Duminica și în sărbători, vlădica Pimen mergea la sfințiri, hramuri, slujbe misionare și revenea, pe înserat, la Mănăstirea Neamț. Lua la slujbe un ierodiacon din obște, iar atunci când avea câteva ceasuri libere, peregrina către schiturile Vovidenia, Pocrov şi Icoana, doar cu bas­tonul, cuminecându-se din fru­mu­sețile munților Neamțului, locuri pe care le știa din tinerețile sale.

În vremea slujirii mele la Catedrala Mitropolitană din Iași, vlădica Pimen locuia în corpul de clădire rânduit slujitorilor catedralei, ctitorit de Patriarhul Iustin Moisescu. Monahia Filofteia, care-l ajuta, era milostivă, harnică, primitoare de oaspeți. Într-o vreme a fost sprijinită de sora ei, monahia Ecaterina, cuvioasă desprinsă parcă din sinaxare.

Venea la catedrală atunci când era în Iași, iar înainte de a merge la birou pentru rezolvarea problemelor administrației eparhiale era prezent la pomenit, în fiecare zi, un ceas sau mai multe, alături de fostul său coleg de mănăstire, seminar și facultate, arhimandritul Partenie Apetrei, mare eclesiarh al catedralei. Unul stătea într-un colț al diaconiconului, celălalt, aproape de proscomidiar, iar în anumite momente amintirile lor comune de la Mănăstirea Neamț erau împăr­tășite slujitorilor prezenți.

Când Patriarhul Teoctist s-a retras pentru o perioadă de timp la mănăstire, în primăvara anului 1990, Episcopul-vicar Pimen Suceveanul a fost locțiitor de Mitropolit al Moldovei și Sucevei. Odată cu revenirea Patriarhului, în preajma sărbătorilor Sfintelor Paști, vlădica Pimen a rămas, mai departe, cu slujirea sa, întâmpinându-i la 1 iulie 1990 în Catedrala din Iași pe noul Mitropolit al Moldovei, în persoana fostului Episcop-vicar de la Timișoara, Daniel Ciobotea, și pe Patriarhul Teoctist, care revenea la Iași, pentru a prezenta eparhia noului arhipăstor.

Arhiepiscopul Pimen mi-a spus, de multe ori, mai ales în ultima vreme, să slujesc când vreau și când pot în locul meu natal. M-a și invitat de câteva ori la unele slujbe, așa cum a fost hirotonia arhimandritului Damaschin întru arhiereu, sau la câteva momente de sărbătoare din arhiepiscopia pe care a păstorit-o.

Mărturisesc acum că mi-a spus de multe ori: „Eu sunt venetic, iar oamenii locului m-au primit cu multă dragoste...” Prinzând și eu curaj odată, i-am spus: „Înaltpreasfințite, nu sunteți venetic, v-au adoptat de mult locurile, mănăstirile și oamenii”. Mărturisea că a pus mult suflet în lucrarea misionară, că iubea pământul care cânta în imagini, mănăstirile, parohiile, munții, buciumul, toaca, clopotele, Doina lui Eminescu, Balada lui Ciprian Porumbescu. Iubea așadar locurile, pruncii și bătrânii Bucovinei, poartă care duce către Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni...

Arhiepiscopul Pimen era prezent adeseori la Mănăstirea Neamț: la slujba de hram, dar și în alte momente de peste an, la înmormântările părinților mănăstirii, cum au fost arhimandritul și starețul Efrem Chișcariu, ieromonahul Cleopa Florea, trecut la Domnul într-un cumplit accident la Ierusalim în 1988, sau la înmormântarea nașului său de călugărie, monahul Filaret Dutcovici, dar și cu alte prilejuri.

Am și o mărturisire personală: în locul meu natal, Arhiepiscopul Pimen a slujit, cred, de peste 20 de ori, la ctitoria voievodală a lui Ștefan Tomșa și la Biserica Albă (cea mare), care are mai mult de 100 de ani de istorie, uneori cu alți ierarhi, alteori singur, fiind prezent în mijlocul credincioșilor pe care i-a cunoscut încă de la Mănăstirea Putna. Îmi spunea despre unii dintre ei, mai ales despre neuitatul și piosul rădășenean Nicolae Gâda, că fuseseră stâlpi ai Putnei în vremuri grele.

Îndrăgostit de Bucovina, prieten cu pădurile și izvoarele, cu pruncii și bătrânii, cu frumoasele mănăstiri înălțate de marii voievozi ai Moldovei, apărătoarea întregii Ortodoxii, Arhiepiscopului Pimen i s-a rânduit pentru călătoria spre Domnul perioada de praznic al Învierii, când, după tradiția noastră, cerurile sunt deschise. Smerit, istovit, chiar și lovit, Păstorul (gr. Ποιμήν) Bucovinei a ales să aștepte ziua cea mare a întâlnirii cu Mai-Marele Păstorilor la Sihăstria Putnei, într-un loc din care privește doar cerurile deschise, pădurile și izvoarele limpezi.

Pe înserat se aude buciumul care sună cu jale. El îi cheamă pe fiii locurilor să-și regăsească tradițiile, să nu uite că Moldova a fost și rămâne dreptmăritoare, iar valurile și vânturile nu pot clinti stânca cea tare a credinței.