Pățanii

Lucrurile din casa mea n-au pic de milă, intră tot timpul unul în pielea altuia ca să poată râde de mine. Dimineața nu mă trezesc în pat, ci între limbile ceasului din bucătărie. Plin de vânătăi de la călcătura apăsată a timpului.

Ușa de la intrare a luat locul tavanului. Doar ce-o deschid și ajung afară pe acoperiș. Adică în cer, deoarece a intrat și el în joc, deși e un lucru din casa cealaltă, mare, a cosmosului.

Mă privesc în ibricul de cafea ce tocmai a intrat în pielea oglinzii.

Sunt îmbrăcat într-unul din tablourile de pe pereți. O fată frumoasă înoată în râul albastru ce-mi curge pe umeri. Nu cumva o fi moartea? 

M-am încălțat cu aspiratorul. Privesc pe aragazul ce-a luat locul ferestrei și-mi văd pantofii înfrunzind în copacul din fața casei. 

Parterul a intrat în pielea etajului, așa că o iau repede în sus, pe tastatura laptopului, care a înlocuit treptele scării, și aprind frigiderul să-mi fac o cafea. Aragazul tocmai dă ora exactă.

Fața casei acoperă masa, în timp ce fața de masă ține locul fotoliului în care vreau să mă așez. Mă trezesc în brațele cărților din bibliotecă. Îmi intră, literă cu literă, prin piele. În piele nu vrea să-mi intre nimeni. Rămân în fiecare zi același.

Dacă s-ar întâmpla să nu mă vadă într-o dimineață, să vadă pe altcineva în locul meu, și-ar ieși toate din minți, toate lucrurile, vreau să spun, și-ar întreba-o pe fata aceea frumoasă dacă pot râde, în lipsa mea, de ea. 

Cu mine nu vă merge, le va răspunde aceasta. De mine nu râde nimeni. Eu sunt moartea! Vedeți-vă de treburile voastre, dacă nu vreți s-o pățiți ca el!