Paternitatea duhovnicească

Întâlnim la Apostolul Pavel următoarea frază: „Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (1 Cor. 4, 15). Însă, dacă am avea o minimă ancorare în viața Bisericii, lucrurile ar trebui să fie cât se poate de limpezi și să sesizăm că Apostolul vorbește aici despre paternitatea duhovnicească și despre nașterea duhovnicească ce au loc în Biserică și pe care ar trebui să le experimentăm în relația noastră cu duhovnicul. Ar mai fi de precizat și faptul că în tradiția monahală paternitatea duhovnicească se întâmplă între monah și stareț sau Gheronda (Bătrân), care poate să fie un ieromonah sau chiar un simplu monah.

E demn de remarcat în continuare faptul că Apostolul așază legătura de paternitate duhovnicească într-un plan superior actului învățării, și pe bună dreptate. Întrucât relația cuiva cu învăță­torul poate fi una strict exterioară, neimplicată în aspectele adânci ale lucrurilor, ci axată doar pe transmiterea de informații, pe când paternitatea reprezintă modelul unei relații absolute, deoarece cuprinde în sine nu doar transmiterea unor idei, ci în special nașterea și creș­terea în Hristos, analog cu nașterea și creșterea firească, care exprimă prin sine nu o noțiune, ci evenimentul vieții.

Surprinzătoarea distincție făcută de Apostol în plină activitate misionară, când te-ai fi așteptat să primeze mesajul și informația, nu e lipsită de relevanță nici pentru noi, cei de astăzi. Aceasta pentru că traversăm o perioadă în care, în contact cu ideologiile mo­der­nității, există tendința, domi­nan­tă în spațiul nostru eclesial, de a se pune un accent unilateral pe învățătură. Însă deja începem să simțim cum învățătura fără paternitate duhovnicească devine o filosofie aridă, dacă nu chiar o ideologie, ce încearcă, fatalmente, să atingă perfecțiunea numai în discurs.

Desigur că Apostolul a avut în vedere, pe lângă învățătorii onești, și pe cei mincinoși. Iar aceștia din urmă sub nici o formă nu pot deveni părinți duhovnicești. De aceea poate astăzi se observă subtila deviere a unui segment al discursului religios - nu numai autohton - care, nepropunându-și din start o naștere și o creștere duhovnicească, sfârșește, regretabil, doar în manipularea de forme și idei.

Dincolo de teorii și ideologii n-ar trebui uitat că paternitatea duhovnicească ne este lăsată de Mântuitorul Însuși ca o cale de a ajunge la sublima cunoaștere a lui Dumnezeu. Astfel, Hristos este Cel Ce ni-L descoperă pe Dumnezeu ca Persoană și mai ales ca Tată. Numele lui Dumnezeu, care în Vechiul Testament era inaccesibil, este descoperit deodată în Noul Testament, într-o uluitoare și dumnezeiască simplitate, ca Părinte; ca Tată Care voiește să ne înfieze, adică să ne desăvârșească viața printr-o legătură de paternitate.

Aș dori, în final, să aduc un singur exemplu. La moartea marelui nostru teolog, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Constantin Galeriu, invocând textul de mai sus al Apostolului, a afirmat: „Părintele Dumitru a fost cel ce ne-a născut pe noi în Hristos”. Desigur că părintele Dumitru Stăniloae a născut fii duhovnicești având drept calitate distinctivă teologhisirea și gândirea sănătoasă, în duh ortodox. De acest fel de nașteri avem și astăzi nevoie, pentru a nu dilua nobilul duh al Ortodoxiei prin simple învățături ce par creștine, dar care nu sunt decât litere moarte.