Paternitatea duhovnicească sau primăvara Duhului Sfânt

În lucrarea "Ortodoxia şi încercarea comunismului", André Scrima nuanţează rolul decisiv al părintelui duhovnicesc în spiritualitatea Răsăritului creştin afirmând: "Duhovnicul este omul care asistă şi prezidează la miracolul acesta unic: înmugurirea persoanei, naşterea unui om nou dintr-unul vechi. Duhovnicul trebuie să fie un creator de fiecare clipă… Stareţul aduce printre noi, în viaţa noastră, în toate timpurile şi în toate locurile lumii acesteia, oricât de uscată, de rece şi de împietrită ar ajunge ea, prezenţa veşnic reală a omului sfânt, a deplinului următor lui Hristos." Purtător al Duhului Sfânt, harismatic, împreună genesiurg al libertăţii omului, figura părintelui duhovnicesc în istoria spiritualităţii creştine inaugurează primăvara Duhului Sfânt şi realitatea mântuirii "unui păcătos prin alt păcătos" (ierom. Rafael Noica).

Fini cunoscători ai încrengăturilor patimilor, cu stofe de chirurgi, părinţii se apropie cu migală de taina fiului duhovnicesc, de unicitatea şi irepetabilitatea lui, îi acordă leacul potrivit recuperării lui şi parcurge cu el drumul însănătoşirii. Nu acordă soluţii magice sau teoretice şi nevalidate prin experienţa proprie, ci părintele duhovnicesc transmite viaţa Duhului Sfânt. Străini de pretenţia infailibilităţii umane, aceştia cresc duhovniceşte prin ucenicii lor. Este aceeaşi taină de nedezlegat pe care a sesizat-o şi Leon Bloy, uneori "nu se ştie cine dă şi cine primeşte". Prin harisma discernământului, a clarviziunii, prin iubirea transfiguratoare din sterilitatea patimilor părintele duhovnicesc extrage cu pricepere uscăciunea şi face să răsară bobocii virtuţilor sub ploaia harului Duhului Sfânt. "Capacitatea lor de a pătrunde în adâncul sufletului omenesc şi de a smulge de acolo rădăcinile secrete ale patimilor, de a face să dispară ultimele redute înarmate ale suficienţei individuale, dar şi de a provoca gemetele neştiute ale setei de viaţă şi de adevăr dăinuind în om, această capacitate cu totul deosebită nu este doar rezultatul lungii lor experienţe în cunoaştere, ci o harismă acordată de Dumnezeu", spunea Christos Yannaras. În romanul "Fraţii Karamazov", Dostoievski a surprins conţinutul paternităţii şi filiaţiei duhovniceşti: "Cum este un astfel de părinte? E un părinte care-ţi preia sufletul şi voinţa în propriul suflet şi în propria voinţă. Atunci când îţi alegi un duhovnic, renunţi la voia proprie şi i-o încredinţezi lui, întru desăvârşită supunere şi lepădare de sine. Această ucenicie ş...ţ e urmată cu nădejdea de a-ţi cuceri sinele şi a-l stăpâni, în aşa fel încât, după o viaţă de ascultare, să dobândeşti libertatea perfectă, adică descătuşarea din tirania sinelui, ferindu-te de soarta celor ce au trăit întreaga viaţă fără să afle în ei înşişi adevăratul lor eu."

În viaţa Bisericii, fenomenul paternităţii duhovniceşti există paralel cu succesiunea apostolică, manifestând dublul aspect al funcţionalităţii Trupului lui Hristos, instituţional şi harismatic deopotrivă. Simpli monahi sau laici, aceşti îndrumători duhovniceşti sunt direcţia în care Duhul Sfânt vrea să sufle pentru a dospi şi mai puternic aluatul Împărăţiei.

Seducătorii a căror lipsă o deplânge un filosof român în viaţa Bisericii sunt tainici, lucrează cu mişcări antivedetiste. Apropiindu-te de ei cu dorinţa sinceră de a-i întâlni te vor "seduce" cu ce au mai tainic în ei, harul Duhului Sfânt, şi te vor face mlădiţă în stufosul "arbore genealogic al autorităţii spirituale" (Derwas Chitty).