Patriarhul Teoctist sau când trecerea la cele veşnice se traduce prin duioasă amintire (II)

Preafericirea Sa se îngrijea stăruitor de slujirea liturgică şi de hrana pentru suflet. Păşea totdeauna frumos şi impunător în odăjdii strălucitoare, alese către jertfelnicul cel dintâi al ţării, în Catedrala Patriarhală, între ale cărei coloane ascultă şi acum Sfânta Liturghie...

Nu s-a îngrijit în ce loc anume să-i fie pregătit mormântul, nici nu a întocmit vreun testament. Totuşi, cu mulţi ani în urmă, pe 13 octombrie 1991, la sfinţirea bisericii din locurile natale, mărturisea cu smerenie şi emoţie sfântă, în cuvântarea de la sfârşitul slujbei, că ar dori să fie îngropat acolo, lângă mor­mintele părinţilor săi. Cum să îngropi un Patriarh într-un sat depărtat? El trebuie să rămână alături de fiii săi, în cetatea unde a fost păstor amar de vreme...

Patriarhul Teoctist s-a dus parcă prea repede dintre noi, fără să-şi exprime ultimele dorinţe, fără să-şi împartă lucrurile, aşa cum obişnuiesc oamenii care ajung la vârste ve­nerabile. Şi totuşi, s-a pregătit într-un anume fel. Ultima Pas­torală  transmisă preoţilor şi credincioşilor din Arhiepiscopia Bucureştilor şi-a intitulat-o „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti“, citând cuvintele pe care Mântuitorul, Mai-marele Arhiereilor, le-a spus ucenicilor înainte de Sfintele Sale Păti­miri. A mai spus, apoi, medi­cilor, în acea zi de luni dimi­neaţă a sfârşitului de iulie, că s-a pregătit pentru operaţie ca şi pentru Euharistie.

Am convingerea că numele şi faptele i-au fost trecute în „cartea vieţii“ din Împărăţia cerurilor de către Împăratul în­tru slava Căruia şi-a închinat în­delungata sa slujire ca novice, monah, ierodiacon, arhimandrit şi arhiereu. Aproape 80 de ani (în mănăstire de la 13-14 ani) agonisiţi în această slujire pentru Dumnezeu, pentru sfinţii Lui, pentru Biserica pe care nici porţile iadului nu o vor birui până la sfârşitul veacului şi pentru toţi binecredincioşii creştini cărora le-a fost bun păstor.

La şapte ani de la mutarea la cele veşnice a vrednicului de po­menire Patriarh Teoctist, rămâ­ne grăitoare atitudinea sa faţă de cei care nu l-au apreciat, oameni „mari şi mici“ în demnităţi şi la suflet. Găsea resurse mereu proaspete, care veneau dintr-un suflet tânăr, pentru toleranţă faţă de cei care nu-l priveau cu ochi buni şi nu-l înţelegeau întru totul. Făcea, de cele mai multe ori, primul pasul spre reconcili­e­re; uita răul făcut de cei nu tocmai binevoitori şi, chiar dacă rana provocată era încă sân­gerândă, o acoperea cu veşmântul său de Părinte şi Patriarh.

Până în ultima zi a vieţii me­moria l-a ajutat, în mod fericit, să-şi amintească de oameni, locuri, fapte şi întâmplări petrecute cu 50, 60 de ani în urmă. Ca om, era totuşi măcinat de gândurile bătrâneţilor. S-ar fi dus, într-o zi, pe înserat, la Cernica, mănăstirea în care a urmat în tinereţile sale cursurile Semina­rului Superior şi a intrat într-o casă mănăstirească, pe care o dorea sălaş al ultimelor zile. Nu ştiu mulţi de acest drum al Patriarhului către linişte, isihie. Discreţia care-l caracteriza a făcut ca suferinţa sa fizică, accentuată din primăvara anului 2007, să nu fie destăinuită. În nopţile când nu mai dormea, s-o fi gândit la variante diferite. Mănăstirea i-a rămas la suflet, până la urmă, ca loc predilect al inimii sale.

Mărturisesc acum, după trecerea anilor, că m-am bucurat de atenţia marelui patriarh, nu doar prin chemările sale repe­tate de a veni către Cetatea Bucu­reştilor şi gândurile pe care, poate, le-ar fi avut, ci mai ales prin sinceritatea unor măr­turisiri tulburătoare, privilegiul întâlnirilor, darurile şi căldura inimii, toate acestea rămânân­du-mi în suflet dincolo de trecerea ireversibilă a timpului.

În timpul multelor sale vizite în Moldova, dar şi la Bucureşti sau în alte locuri ale ţării (Cluj-Napoca, Râmeţ, Sibiu), am vă­zut şi am auzit lucruri şi fapte minunate, pe care le păstrez în inima mea.

Îi sunt recunoscător Patri­ar­­hului Teoctist pentru bi­ne­cu­vântarea oferită cu mulţi ani în urmă, ca locţiitor de Mi­tro­polit al Moldovei şi Sucevei, pentru tunderea mea în mona­hism, pen­tru hirotonie şi în­­­cri­erea la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucu­reşti, ca şi pentru prilejurile slujirii alături de Preafericirea Sa la începuturile activităţii mele. Înainte de 1989, l-am însoţit în satul său natal şi-n multe mănăstiri, iar în 1990, în vremuri de încercare, l-am vizitat când se afla internat în Spitalul Elias din Capitală sau în vremea retragerii vremelnice de la Mănăstirea Sinaia.

Dar câte alte amintiri n-ar pu­tea fi aşezate în pagină! Îna­inte de a fi scrise toate, le-am în­crus­tat pe lespedea inimii mele, întru neuitare şi îndatoritoare mulţumire. Sunt numeroase şi întemeiate motivele pentru care numele Patriarhului Teoctist nu-i uitat vreodată între miridele aşezate cu nevrednicie, dar mare nădejde, pe Sfântul Disc, oriunde, la vremea săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii.

Codrii Voronei şi brazii din ţinuturile moldave freamătă acum şi plâng împre­ună cu toţi cei care l-au iubit pe Patriarhul tuturor românilor, pe vrednicul de pomenire, Părintele nostru Teoctist.

De acolo, vegheat de îngeri, zâmbeşte celor care i-au preţuit ostenelile. Pe cei care l-au vorbit pe la colţuri îi iartă. Iubirea lui a fost fără margini. A fost Patri­ar­hul iertător şi bun. Păstorul cel bun a cărui bucurie a fost Biserica.

Pentru că nu a judecat cu măsuri nepotrivite pe nimeni şi a încercat să-i iubească pe toţi, Preafericirea Sa a intrat prin porţile deschise ale Împărăţiei cerurilor.

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vo­uă cuvântul lui Dumnezeu; pri­viţi cu luare-aminte cum şi-au în­cheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa“ (Evrei  13, 7).