Patriarhul Teoctist sau rezistenţa prin credinţă

A vorbi despre rolul istoric al Bisericii noastre strămoşeşti în societate înseamnă, la prima vedere, un truism. „Unde-i turma, acolo-i şi păstorul”, afirma Mitropolitul Sofronie Miclescu, atunci când s-a angajat în înfăptuirea Unirii Principatelor Române, în 1859, şi această sintagmă s-a adeverit în prac­tică, în momentele cruciale ale istoriei poporului român. Dar, când interese subiective, dezinte­resate în aflarea adevărului despre Biserica Ortodoxă Română, sunt aduse în prim plan spre a acuza Biserica şi ierarhii săi de „colabora­ţionism” sau de alte mârşăvii, este nevoie de publicarea de documente, spre a demonta orice scenariu.

Pentru adevăr, pericolul cel mai mare nu-l reprezintă min­ciuna, ci plauzibilul. „Este posibil ca X să fi făcut cutare lucru.” Este o formă diabolică de manipulare a opiniei publice, de a dirija colţii veninoşi spre anumite instituţii sau personalităţi.

În acest sens merită evidenţiată activitatea Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului (condus de Radu Ciuceanu), aflat în subordinea Academiei Române, de a tipări volumul de 181 de documente, sub titlul Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945- 1958, vol. I (Bucureşti 2001), datorat istoricilor Cristina Păuşan şi Radu Ciuceanu.

Volumul atestă rezistenţa prin credinţă a Bisericii Ortodoxe Române faţă de imixtiunile politice ale regimului bolşevic de la Bucureşti, dirijat prin consilierii sovietici, şi mai ales tendinţa Bisericii Ortodoxe Ruse de a deveni a treia Romă şi de a subordona Bisericile surori din ţările-satelit.

„Biserica a fost una din componentele esenţiale ale rezistenţei neamului nostru”, scrie Radu Ciuceanu în „Cuvântul înainte”, iar rapoartele şi notele informative ale Siguranţei şi Securităţii indicau un alt adevăr indubitabil: „Biserica Ortodoxă Română ca factor constant şi multiplu de rezistenţă naţională” (Mihai Ungheanu).

De la un distins element democrat la simpatizant legionar

În această activă rezistenţă prin credinţă s-au remarcat înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Patriarhul Justinian Marina. O primă menţiune este cuprinsă în Nota din 22 ianuarie 1947 a Direcţiei Siguranţei Statului privind activitatea Episcopului-vicar Justinian Marina de la Mitropolia Moldovei în anul 1946. Proaspătul arhimandrit Teoctist Arăpaşu, „un distins element democrat” (p. 61), este înlăturat de la conducerea obştii călugărilor din Mitropolie pentru simplul motiv că „ar fi devotat Episcopului Justinian”. Organele de siguranţă constată anumite conflicte existente, în perioada de tranziţie, spre un regim ateist, între preoţii şi călugării de vocaţie, pe de o parte, şi autorităţile laice, pe de altă parte. Un prilej de îngrijorare îl prezenta activitatea monseniorului Vladimir Ghica (1873-1954), preot romano-catolic, descendent al unei familii domnitoare, filosof şi teolog, mai ales faptul că un preot catolic este nu numai acceptat, dar şi sprijinit de slujitorii ortodocşi, între care şi de ierarhul Teoc­tist.

La scurtă vreme, la 8 decembrie 1948, organele securităţii constată că Patriarhul Justinian „a pornit la dictatura personală”, operând numiri administrative „fără a ţine seama de trecutul noilor săi protejaţi şi inducând probabil în eroare Ministerul Cultelor cu privire la necesitatea măsurilor luate” (p. 98). Între aceşti protejaţi apare arhimandritul Teoctist, pe care Patriarhul „îl ia cu sine în toate acţiunile delicate”, cum ar fi la Mănăstirea Dragoslavele, spre a sta de vorbă cu ierarhii greco-catolici, precum şi la Ministerul Cultelor, arhimandritul fiind „cunoscut acolo ca un fost simpatizant legionar şi de drept un om ale cărui numiri şi transferări de preoţi nu au alt scop decât căpătuirea legionarilor şi atragerea lor în posturi de răspundere” (p. 99). Cât priveşte sintagma de „simpatizant legionar”, ea este aplicată tuturor opozanţilor regimului bolşevic, indiferent dacă persoana respectivă a avut sau nu vreo legătură cu mişcarea legionară sau cu regimul autonescian.

Aşadar, în mai puţin de doi ani, în dosarele Securităţii, arhimandritul Teoctist este trecut din rândul elementelor democratice în rândul simpatizanţilor legionari.

Patriarhul Justinian nu ţine seama de oficialităţi şi numeşte vicar al Mitropoliei Moldovei, începând cu 1 ianuarie 1949, pe arhimandritul Teoctist, care (zice o notă informativă a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului – D.G.S.P. – din 6 ianuarie 1949) „a fost cuzist şi apoi legionar” (p. 105). Această numire este, în opinia lor, o nouă probă de „justinianism”, adică de sentimente democratice în vorbe şi discursuri şi de întărire continuă a poziţiilor naţional-ţărăniste şi reacţionare în rândurile clerului” (p. 119).

Reacția anticomunistă a unor preoți și profesori de teologie

Iată ce se discuta şi la cursurile misionare din 1950, patronate de Patriarhul Justinian Marina şi de Episcopul-vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu: preotul Mircea Chialda afirmă (şi informatorul nota) că „nu m-am băgat slugă ruşilor ca să zic mereu papagaliceşte: U.R.S.S. cea mai înaintată din lume, ştiinţa sovietică cea mai...; marele, genialul, slăvitul Stalin etc. Am ocolit toate aceste superlative slugarnice, pentru că mai întâi sunt român şi apoi profesor” (p. 192); preotul Ion Gheor­ghe preconizează „organizarea statală de mâine, după alungarea ruşilor şi doborârea comuniştilor noştri”, când „vom restabili dreptul de proprietate, vom trece în ilegalitate P.C.R.” (p. 194).

Este motivul pentru care, într-un raport al D.G.S.S. din 1950 privind relaţiile tensionate dintre B.O.R. şi statul comunist, Patriarhul Justinian este acuzat că „a schimbat completamente macazul, reluându-şi vechile legături cu naţional-ţărăniştii şi liberalii”, că îndrumă Biserica „după bunul său plac, fără ca măcar aceasta să vie în vreun fel în sprijinul măcar al democraţiei populare” (p. 228). Conducerea Securităţii statului recomandă conducerii politice a ţării ca ocuparea scaunelor vacante de ierarhi să fie făcute de astfel de ierarhi verificaţi politiceşte, sau să se amâne alegerile, „în nici un caz să nu fie lăsaţi Teoctist Arăpaşu şi Antim Nica a gira aceste eparhii, întrucât au făcut numai greşeli pe linie politică, cât timp au avut răspunderea conducerii acestor eparhii” (p. 231).

Într-un referat strict secret al Ministerului Afacerilor Interne, semnat de temutul gen. Al. Drăghici, din 4 oct. 1958, privind activitatea contrarevoluţionară desfăşurată în cadrul mănăstirilor se fac afirmaţii dure la adresa unor personalităţi eclesiastice sau teologale: Valeriu Anania Bartolomeu, Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Arseni Papacioc, Al. Mironescu, Antonie Plămădeală, D. Stăniloae, Firmilian Marin, Radu Gyr etc. sau a mănăstirilor „Tudor Vladimirescu” şi Sihăstria. De această „activitate duşmănoasă” se face vinovat Patriarhul Justinian, influenţat de „elementele de care s-a înconjurat”, care „a acţionat în mod sistematic pe linia înlăturării elementelor cunoscute ca progresiste şi promovării elementelor celor mai reacţionare din rândul clerului, în special al legionarilor” (p. 330), astfel încât, la Cabinetul Patriarhal, „numărul elementelor reacţionare să fie covârşitor”. Sinistrul ministru raporteazăsuperiorilor săi politici că „la Cabinetul patriarhal au fost aduşi numai legionari: episcopii vicari Antim Nica şi Teoctist Arăpaşu, bibliotecarul Palatului Patriarhal Anania Vartolomeu (arestat), ajutorul acestuia Scrima Andrei..., Nicuşor Niţişor” (p. 330).

Biserica în opoziţie cu puterea politică de stat

Ierarhii şi Biserica Ortodoxă Română „s-au aflat, în toate palierele ei de existenţă, în opoziţie cu puterea politică de stat, devenind loc de refugiu, dar şi de împotrivire al categoriilor oprimate şi reprimate şi nu se pot pune pe seama lor deciziile politice anticreştine şi antibisericeşti, aparţinând dictaturii politice de ocupaţie, care vedea în B.O.R. un adversar de prim ordin”, cum afirmă cu temei Mihai Ungheanu în introducerea la acest necesar şi binevenit volum documentar.

Acuzaţiile de legionarism, reacţionarism, atitudine duşmănoasă, trădare de ţară etc. făceau parte dintr-o retorică politico-juridică folosită de regimul politic impus României spre a-i judeca, marginaliza sau întemniţa. În realitate, în aceste acuzaţii au fost incluşi toţi cei care, clerici sau mireni, erau în opoziţie deschisă cu regimul bolşevic, de rezistenţă prin credinţă şi cultură.