Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Pe calea cea dreaptă nu ești niciodată singur

Pe calea cea dreaptă nu ești niciodată singur

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Alexandru Pripon - 06 Dec, 2021

Sunt oameni care complică totul. Oameni al căror parcurs prin viață este o suită rapidă și sofisticată de mişcări șerpuitoare, menite să ducă, într-un final, tot acolo unde ar fi dus și calea dreaptă, dar cu un mai mare efort, cu un consum de energie uriaș și cu satisfacții infime. Deoarece este greu să mai simți vreo satis­facție atunci când te prăbușești, epuizat, la capătul unui drum, mai ales că, după câteva clipe - aceasta este viața! -, va trebui să pornești, din nou, mai departe, pe calea ta, indiferent cum este ea.

Am remarcat că, de cele mai multe ori, îngreunarea traseului cu tot soiul de complicații și ocoluri inu­til-primejdioase este pusă în scenă aproape exclusiv pentru alții. Sunt exerciții de imagine, menite să aibă vizibilitate maximă și, dacă se poate, să impresioneze profund. Știți dumneavoastră cam cum sunt mișcările de atlet desăvârșit ale bărbatului care ridică fără efort un sac de ciment (50 kg, pentru că sacul de 20 este prea ușor), îl cară, zâmbind publicului, până la o distanță deloc comodă, apoi pleacă, tot zâmbind, să caute alifii și cataplasme pentru următoarele săptămâni de ședere îndurerată în pat. Cam așa este calea noastră sinuoasă și zilnică, alcătuită cu o precizie și un avânt îngemănate cu ura de sine. Iar la capăt - finalul zilei ori finalul inerent al existenței pămân­tești -, cine poate spune, după un complicat maraton cu zâmbetul pe buze și geamătul de durere în suflet, că este mulțumit de ceea ce a făcut? Și cine mai știe, cu exactitate, de ce a fost necesar acel efort?

Descoperind că strădania a devenit inutilă (era așa de la început, dar am fost noi prea încăpățânați pentru a recunoaște), am putea să ne oprim o clipă, să reanalizăm traseul, opțiunile și calea cea mai scurtă. Să înțelegem că suntem singuri și nefericiți, porniți pe o cale greșită. Dar apare acea mândrie chinuitoare, acel orgoliu situat în stricta proximitate a durerii, care ne determină să mergem mai departe, pentru a demonstra… Chiar, pentru a demonstra ce? Nimeni nu știe, deoarece logica are prea puțin de-a face cu vanitatea omului care își transformă viața în scenă și parcursul existențial în pistă șerpui­toare de atletism.

Pe cărările sfinților, nimic nu e complicat. Drumul către Dumnezeu este drept și firesc, o împlinire a năzuinței devenirii. Nu a zis nimeni că este simplu. Dimpotrivă! Dar prin­cipala strădanie, în mod straniu, este aceea de a înfrânge ten­dința complicării și șerpuirii mersului mai departe, spre divin. Deoarece ispita îndepărtării pe cărări lăturalnice este cu atât mai mare cu cât ne apropiem mai mult de țel. Iar îndumnezeirea presupune eliminarea trucurilor și recuzitelor, scenelor și drumeagurilor întortocheate, căci este un act de împlinire, nu de impresionare a celor din jur.

E, așadar, greu drumul spre Dum­nezeu, tocmai pentru că este drept, nu presupune complicații și schimbări de direcție. E greu pentru că este diferit de parcursul sinuos al lumii în care trăim, de aici către niciunde. E greu pentru că, mult prea adesea, nu vom găsi sprijin la semeni. Știind acest lucru, Regele David Îi cerea Părintelui ceresc: „Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu” (Psalmul 142, 8). Și aici este marea frumusețe a credinței că, indiferent de piedici și ispite, pe drumul către divin, Dumnezeu pășește alături de tine, îndrumându-te, sprijinindu-te și mângâindu-te. Pe calea cea dreaptă nu ești niciodată singur.