Pe-o gură de rai

Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale, Trei turme de miei, Cu trei ciobănei… Cum continuă balada care a încântat copilăria atâtor generații de școlari cuminți, care chiar doreau să învețe carte, iar din cartea de citire nu lipsea această poezie, se presupune că încă mai știm… Am inserat aceste versuri pentru a ilustra cum nu s-ar fi putut mai grăitor un loc din această Românie, dăruită de Dumnezeu cu nenumărate asemenea „guri de rai”. Acest loc există în apropierea orașului Onești, județul Bacău, însoțind pe ambele maluri curgerea râului Cașin, vatra mai multor sate străvechi, între care și comuna Mănăstirea Cașin. Dealuri blânde, păduri și întinderi line leagănă legendă și istorie deopotrivă.

Legenda - se spune - fuge mult în trecutul nedefinit. Dar istoria cunoaște un concret documentar. Se știe, de pildă, că Mănăstirea Cașin, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil“, și-a durat temelia pe locul unui schit în care se nevoiau șapte călugări - toți cărturari și meșteșugari. Mănăstirea, concepută ca o cetate, cu ziduri de apărare, este legată de numele ctitorului său, voievodul Gheorghe Ștefan (1653-1658), școlit în Polonia și apoi ales logofăt în divanul lui Vasile Lupu.

Ctitoria voievodului Gheorghe Ștefan avea să cunoască multe vicisitudini ale vremii și vremurilor: zidurile de apărare dărâmate la începutul domniilor fanariote; transformată în adăpost pentru cai (Revoluţia din 1821); aproape distrusă de cele două cutremure (1805 şi 1977) și martoră a celor două războaie mondiale. Refăcută, biserica este pictată pentru prima oară la începutul anilor 1990 şi sfinţită, la 11 septembrie 1990, de vrednicul ierarh al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, IPS Eftimie Luca, de curând trecut la Domnul. Părintele Ioan Bârgăoanu a fost, timp de un an, slujitor la această biserică și paroh al comunității de creștini din comună. Dar aflat în pragul absolvirii Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași, studentul Ioan Bârgăoanu i-a cerut sfatul pentru subiectul tezei de licență Preafericitului Părinte Patriarh Daniel - pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei și profesor al facultății. A primit, odată cu sugestia profesorului pentru tema tezei, și arhiereasca ascultare - vizionară am spune: „Este un Sfânt Simeon Noul Teolog, care nu are biserică (în România, n.n.) și dacă vei ajunge preot, îi vei ridica într-o bună zi o biserică”. Și, iată, ascultarea s-a împlinit.

Sprijinit cu dragoste de ierarhii locului și de comunitatea de credincioși - puțini la număr, dar cu suflet mare și cu profundă evlavie la sfinți, părintele Ioan s-a dedicat trup și suflet acestei ascultări. Astfel, în ziua de 11 iunie 2000, cu binecuvântarea IPS Eftimie, PS Arhiereu-vicar Ioachim Băcăuanul semna „certificatul de naștere” al unei noi biserici, concepută în stil ștefanian, atribuindu-i-se sintagma de „fiică a Mănăstirii Cașinului”. Primul hram al noii biserici va fi întru cinstirea praznicului împărătesc al Bunei Vestiri, iar al doilea închinat Sfântului Simeon Noul Teolog (949-1022 d.Hr.). Este - până în prezent - singurul lăcaș de cult din România pus sub ocrotirea acestui mare Sfânt Părinte al Bisericii Ortodoxe.

După 15 ani de muncă, rugăciune și jertfă, preot și credincioși ai parohiei de la Mănăstirea Cașin - cu dare de mână, dar mai ales cu dare de suflet - aveau să vadă împlinite ascultarea și visul, în vremuri de grele încercări materiale pentru această țară. „Fiica Mănăstirii istorice” își primea botezul într-o frumoasă zi de 24 mai 2015, binecuvântată de Dumnezeu cu mult soare, cu multă lumină copleșindu-ne sufletele - poate chiar lumină din Lumina Necreată, despre care vorbesc atât de minunat Imnele Sfântului Simeon: „Învăluindu-mă Lumina Ta, îmi dă viață, Hristoase al meu, căci vederea Ta e viață și înviere. Nu pot descrie lucrările Luminii Tale! […] O văd cu mintea, dar unde și cum e, nu știu”.

Străbatem o cărare străjuită pe cele două laturi de un gard împodobit cu frumoasele scoarțe moldovenești și la capătul ei ne întâmpină bisericuța, ca o pruncă gătită pentru Taina Sfântului Botez. Zidul de un alb strălucitor o învelește ca o „crișmă”. IPS Ioachim Giosanu, Arhiepiscop al Romanului și Bacăului, însoțit de IPS Arhiepiscop Calinic al Argeșului și Muscelului și de PS Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureș­tilor - delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, preoți, diaconi și credincioși se apropie de biserică. În cântările și rânduiala cunoscută de acum de poporul dreptcredincios, participant pios la asemenea evenimente liturgice, biserica e stropită cu Agheasmă și însemnată cu Sfântul și Marele Mir, rânduială de care se învrednicesc numai pruncii la Botez și bisericile la sfințire.

Înconjurând biserica, ne minunăm mereu de frumusețea lumii create de Dumnezeu și, iată, de un semn pe care nu-l traducem prin derizoriul închipuirilor naive: pe albastrul cerului de mai, ne hrănește uimirea o cruce albă, alcătuită din nori albi, diafani, stătătoare deasupra siluetei imaculate a bisericii. Crucea pare a fi stătut acolo, ca steaua de la Betleem. S-a topit, după vreo trei ore, sorbită în albastrul adânc.

Intrăm - câți reușim?! - în biserică. Ne întâmpină o armonie delicată, pe moment ne-nțeleasă. Da! Din culorile care cântă se desprind forme, siluete, chipuri, Chipul… Cerul își dezvăluie lumea sa, îngeri, sfinți, martiri, mucenici… Liturghia cerească!

În clipa aceea mi-am amintit cuvintele Apostolului Pavel: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Cu smerenie, sufletul meu a grăit în taină: Doamne, oare nu este fiecare biserică înălțată să ne ocrotească rugăciunile și să ne îngăduie să vorbim cu Tine, o cetate stătătoare, pe care „nici porțile iadului nu o vor putea birui”? E drept, clădirea ca atare se surpă sub ani, dar răsare alta și alta, de cele mai multe ori pe același loc, piciorul Sfintei Mese întâlnindu-se cu al celeilalte, candela îngropată acolo - mereu și mereu alta, totuși aceeași prin ofranda luminii iscată din untdelemnul și feștila aprinse sub șoaptele rugăciunii rostite în taină de arhiereu. Iată, Doamne, și astăzi, aici și acum, Ți-a răsărit și înflorit o nouă „cetate stătătoare”, măcar pentru două, trei veacuri. Cât despre cele dispărute - năruite de vreme, alteori de necredința oamenilor - duhul lor a migrat în zugrăveala celor noi, încă neuscată, ori s-a încredințat icoanelor de pe catapeteasma măiestrit încrustată într-un stejar sau fag - adăugându-se atâtor „cetăți stătătoare” de rugăciune, evlavie, lacrimi de obidă și pocăință, poate mai rar de bucurie, din această țară. Cetăți care sunt, de fapt, scara pe care sufletele noastre pot să urce spre „cetatea stătătoare ce va să fie”.

Slujba Sfintei Liturghii se săvârșește în foișorul amenajat afară, în prezența unei mulțimi impresionante de credincioși. Întrucât ne aflam în Duminica premergătoare marelui praznic al Rusaliilor, IPS Ioachim a legat sfințirea acestei biserici de lucrarea Pogorârii Duhului Sfânt - întreit în Persoane -, cum glăsuiește cântarea de la slujba sfințirii: „Această casă Tatăl a zidit, această casă Fiul a-ntărit, această casă Duhul Sfânt a înnoit”, traducându-i semnificația într-o subtilă metaforă poetică: „Duhul transformă pescarii-n apostoli, păgânii devin mucenici, Biserica-ncepe timpul pnevmatic, rusalic fiinţând până-n veci”.

PS Timotei Prahoveanul a transmis cuvântul de felicitare din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru preotul paroh, pentru credincioşi şi pentru toţi cei care au contribuit la construcţia şi înfrumuseţarea acestui locaş de cult, oferind părintelui Ioan Bârgăoanu, în semn de preţuire din partea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, Crucea Patriarhală. Apoi, Preasfinția Sa ne-a împărtășit un gând plin de duhul „vechilor cazanii”, spunând că „cei care trec pragul bisericii nu se mai află pe pământ, ci, chiar dacă biserica se află pe pământ, în ea deja a început Cerul”.

Încheind acolada cuvintelor pline de tâlc și adevăr, IPS Calinic, Arhipăstorul Argeșului și Muscelului, ne-a bucurat spunând: „Înainte de a ajunge în Împărăţia cerească, Dumnezeu a îngăduit să trecem prin Biserica slavei Sale, care, în dimensiunea ei fizică, face parte din această frumuseţe a lumii văzute, cu atât mai mult în ţara noastră - numită şi Grădina Maicii Domnului”.

Reținem deopotrivă adevărul din cuvintele părintelui Ioan, potrivit căruia Biserica este și „cetate stătătoare” - prin locașul de cult -, dar tot ea călătorește în lume, cu pașii fiecărui credincios care duce la cei de acasă hrana euharistică a Cuvântului Evangheliei, împlinind astfel ceea ce numim „liturghia după Liturghie”.

De aceea, în încheiere, putem repeta și noi în gând cuvintele minunatului imnograf - Sfântul Simeon Noul Teolog - imprimate pe CD-ul editat, pentru acest eveniment, de Radio TRINITAS al Patriarhiei Române și prezentat credincioșilor de domnul Ciprian Olinici, directorul postului de radio TRINITAS: „Doamne, dă-mi pocăință și plâns și mă învred­nicește - în întunericul vieții, în lumea aceasta, în locul tristeții, să-ți slujesc Ție și să Te cinstesc și să împlinesc poruncile Tale! […] Îți mulțumesc că mi-ai dat să trăiesc și să Te cunosc și să mă închin Ție, Dumnezeul meu” (Cântul 2).