Pe tărâmurile desfătătoare ale artelor frumoase

La împlinirea vârstei octogenare, în 2023, Grigore Ilisei a publicat la Editura Junimea din Iași un volum privind artele frumoase, cu eseuri dedicate creatorilor pe care i-a cunoscut, cu bucuria de a așterne emoțiile și impresiile trăite la vernisarea unor expoziții de pictură ori întâlnirile cu slujitorii frumosului în atelierele lor de creație, la taifasuri în ceasuri de boemă.

Fiecare dintre noi are o stare de încântare când pășește într-un preafrumos lăcaș zugrăvit în duhul canonic al Bisericii, precum și când se află în fața unui tablou, a unei picturi sau când meditează în preajma unei opere zămislite de un mare sculptor. O atmosferă fascinantă te învăluie într-o galerie de artă, cu atât mai mult în fața unor picturi ori icoane pătrunse de Duhul lui Dumnezeu, cum sunt picturile lui Teofan Cretanul, pe care le întâlnim în câteva locuri pe Muntele Athos, ale lui Panselinos sau ale altor mari pictori. Dar nu doar în alte locuri, ci și la noi se găsesc astfel de frumuseți, care nu par a fi din lumea aceasta. În preajma lor ești în umbra unor grăitoare revelații.

Participând la multe vernisaje, la evocarea și cinstirea unor pictori renumiți din diferite locuri ale țării, dar în special din Iași, Grigore Ilisei a scris pe marginea lor însemnări apărute în diferite publicații.

Parte din aceste texte au fost așezate într-o nouă carte, sub genericul „Pe tărâmurile desfătătoare ale artelor frumoase”.

Mulți dintre pictorii elogiați în această lucrare îmi sunt cunoscuți, din întâlnirile pe care le-am avut cu ei sau din evocările frecvente ale domnului Grigore Ilisei. Pe unii dintre aceștia, dăruiți cu mult talent, i-am regăsit prin lucrările lor în reședința domnului Grigore Ilisei, pe care am considerat-o întotdeauna un soi de conac, ori mic castel, plin de frumuseți, amintiri și lucruri care încântă privirea și, mai ales, sufletul.

Dintre pictorii evocați, mi-au atras atenția, în mod special, rândurile închinate lui Gabrel Baban, ultimul din șirul de mânuitori iscusiți ai penelului pe care i-a dat Ținutul Fălticenilor. Între cei foarte cunoscuți, intrați de demult în istoria artelor românești, își păstrează locurile pe piedestalurile cuvenite Ștefan Șoldănescu, Aurel Băeșu, Dimitrie Hârlescu, Mihai Cămăruț, Paul Gherasim, Ion Grigore, Suzana Fântânariu, Costin Neamțu și alții.

Numit „sensibil zugrăvitor al picturii peisajului”, urmându-l în acest meșteșug pe Aurel Băeșu, cu ale lui admirabile priveliști de case, grădini, porți și ulițe troienite de timp, „de contopire cu vraja unei poezii simple și preacurate”, Gabrel Baban se consacră naturii din ținutul natal și din vecinătățile bucovinene. „Culoarea plăsmuirilor sale, notează autorul, e mai puţin smălţuită decât a lui Aurel Băeşu. Are mai degrabă moliciunea pânzelor altui faimos fălticenean, Ion Grigore, de loc din satul cu pictori, de la Corni, pe malul Siretului. Indiscutabil pitoreşti, vederile picturale ale lui Gabrel Baban nu-s edulcorate. Au smerenia lucrurilor vechi şi parcă eterne. Vibrează în aceste privelişti aproape hiperrealiste un palpit de spiritualitate bătrână, ce se încăpăţânează să supravieţuiască agresiunilor de tot felul ale civilizaţiei contemporane.”

Sunt câțiva pictori pe care Grigore Ilisei i-a așezat în sipetul adânc al inimii. Între aceștia, pe lângă Dan Hatmanu, un apropiat al său, s-au numărat Călin Alupi și Adrian Podoleanu, spre a cita doar două nume. Fălticeneanul Gabrel Baban, despre care Grigore Ilisei a inserat în această carte mai multe texte, se bucură de o deosebită cinstire din partea scriitorului.

Dan Hatmanu, cu care ar fi trebuit să încep, dar am urmat ordinea alfabetică, este de asemenea zugrăvit cu deosebită atenție și afecțiune. Cum spune autorul: „Pictorul Dan Hatmanu nu face parte din categoria artiştilor uşor clasificabili. Nu-i poţi atribui apartenenţa la un curent anume, la o tendinţă sau alta, pentru că «zugravul de subţire» de la Iaşi şi-a cules nectarele artei din mai toate ţinuturile şi împărăţiile creaţiei vizuale. Le-a prelucrat ingenios în propriile ateliere cu mintea sa ageră şi cu sufletul plin de trăiri şi sentimente. Din aceste combustii intense a ieşit o operă originală, ce poartă marca personalităţii sale puternice şi inconfundabile. Îi vine ca o mănuşă remarca criticului Matei Călinescu, regretatul profesor al Universităţii statului american Indiana, din interviul pe care mi l-a acordat pentru emisiunea mea de la televiziune «Oleacă de taifas» în 1995. Acesta afirma că oamenii se manifestă în lucrarea lor creatoare printr-o multitudine de euri, aflate când în armonie, când în gâlceavă; fiecare ieşind într-un anumit moment la lumină, apoi retrăgându-se în plan secund în aşteptarea clipei prielnice revenirii”.

Grigore Ilisei îl numește pe Dan Hatmanu „moldoveanul de stirpe, ...isteț ca un proverb, cum îl caracteriza Eminescu pe Anton Pann”. Și apoi continuă: „Înţelepciunea sa provine din zăcămintele cele vechi ale deşteptăciunii populare şi se împerechează de minune cu ştiinţa de carte, pentru care oamenii de la Moldova au avut apetit, înclinaţie şi putere de deprindere temeinică. Cartea multă uneori te usucă sufleteşte, te împinge în raţionalism excesiv. Eşti, fără să-ţi dai seama, mai puţin sensibil, îţi pierzi înfiorările şi nu mai reacţionezi emoţional cum ar fi firesc. Există primejdia să prăpădeşti şi acea atât de necesară doză de ingenuitate, ce întregeşte o personalitate, fiind chiar mirodenia ce-i dă gust. Lui Dan Hatmanu i-a presărat Dumnezeu în făptură şi această materie constituentă, ce-i indispensabilă unui artist. Spre meritul lui, a păstrat-o ca pe ceva de preţ, a cultivat-o, ceea ce nu l-a îndepărtat de natura genuină şi, în plus, l-a făcut capabil să se uimească mereu înaintea realităţii. Uimirea lucidă, puţin şi ludică, i-a hrănit emoţia fragedă, cu care a descoperit şi redat în ipostaze revelatorii şi tâlcuitoare natura şi natura umană”.

Despre Hatmanu ni se mai spune că locul prestigios pe care îl ocupă în areopagul picturii nu a fost câștigat doar cu harul, talentul, inteligența și cultura sa, ci și ca urmare a unui riguros program de lucru. Ca și mentorii lui, Corneliu Baba și Ion Irimescu, s-a simțit în largul lui în atelier, urmând un program riguros.

În cartea domnului Grigore Ilisei își găsesc un cuvenit loc de cinstire Cela și Costin Neamțu.

Cu acest prilej aduc reverența mea pentru doamna Cela Neamțu și pentru dragostea ei față de Așezămintele din Țara Sfântă, în special pentru cel din Ierihon, cea mai veche cetate a lumii. Cela Neamțu este un creator care a marcat, printr-o contribuție extraordinară, evoluția tapiseriei. Artele frumoase au captivat-o încă din copilărie, vădind o adevărată vocație pentru arta țesutului, abordată ca o îndeletnicire mănăstirească. Întâlnind-o pe doamna Cela Neamțu și purtând dialoguri cu ea, m-am minunat de râvna și jertfa sa față de operele pe care le-a realizat. Ascultând-o, mă gândeam la neștiutele călugărițe care trudesc ani la rând pentru a izvodi un covor lucrat de mână, din lână, pe care o vopsesc în culori naturale și o țes după vechile tehnici ale acestei arte, spre a dăinui pentru totdeauna.

Frumusețea lucrurilor realizate de doamna Cela Neamțu și de întreaga sa familie de artiști este emblematică. Poate de aceea domnul Ilisei a socotit de cuviință să-i închine mai multe texte marii artiste, de care îl leagă o veche prietenie.

Grigore Ilisei a avut, de asemenea, ad­mirație deosebită față de Adrian Podoleanu. Din discuția realizată între ei, aflăm că faimoasa școală artistică ieșeană a fost făurită de mulți artiști, printre care sunt amintiți Ștefan Dimitrescu, Nicolae Tonitza, Victor Mihăilescu Craiu, Costache Agafiței, Călin Alupi, Mihai Cămăruț și alții. Ei au găsit la Iași câmp fertil de exprimare și la rândul lor au modelat lucrarea și felul de a fi al multor ucenici, dintre care unii au ajuns pictori celebri. Nu doar la Iași exista o astfel de școală, cu mari profesori formatori. La fel s-a întâmplat la Cluj, ca să nu mai vorbim de București sau de alte locuri, care, fără să aibă prestigiul celor enumerate deja, au scos la iveală talente de o mare anvergură și ținută.

Dacă la începutul cărții întâlnim câteva eseuri dedicate pictorului Gabrel Baban, către finalul acesteia putem citi un interesant interviu realizat cu artistul fălticenean. Din cele mărturisite, reținem că Baban, student la Iași, avea dorința de a studia arhitectura, gând care nu l-a părăsit nici după absolvirea Facul­tății de Arte Plastice. Astfel, fiind repartizat profesor de desen la o școală din comuna Râșca, încă se mai gândea la admiterea în domeniul arhitecturii.

Este interesantă mărturisirea lui Gabrel Baban, ce ne amintește de cea a lui Ion Irimescu. Fiind profesor de desen la Pașcani, ori la Slatina, pe Irimescu îl încerca temerea plafonării, căreia îi căzuseră victime unii dintre colegii săi.

Baban afirmă și el că era mereu obligat să facă tot felul de lucruri care țineau de amenajarea spa­țiului, să confecționeze panouri și așa mai departe. Încercările de început, cu prezentarea unor lucrări în expoziții colective, și apoi personale, au însemnat foarte mult pentru el, ca și pentru alții.

Gabrel Baban ne dezvăluie că a fost încântat de Tonitza, care are contururi ferme în compoziții. La el culorile îmbrăcau un aspect mai mult decorativ, dar de mare sensibilitate.

Inspirat de Băeșu, celebrul pictor fălticenean, Baban a creat în stil propriu, mărturisind că nu te poți chema artist dacă te complaci a fi copist. Călătorind și lucrând în multe tabere de creație, în mai toate zonele țării, venea acasă cu mapa plină de schițe. Sigur, compoziția ține de priceperea fiecăruia, dar trebuie să te inspiri, să cauți locuri, forme, culori care te impresionează. Peregrinând în diferite locuri ale Europei, a vizitat muzee din zonele respective. S-a preocupat de formarea unei culturi plastice a elevilor săi și le-a pus la dispoziție arhive cu imagini și lucrări din patrimoniul artei românești și universale, mai întâi având ca suport diapozitivele, apoi prezentându-le în format electronic.

Cartea abundă și de alte mărturisiri și evocări prețioase, precum alocuțiunile memorabile ale academicianului Dan Hăulică la vernisajele ieșene ale retrospectivelor Craiu, Boușcă, Hatmanu, în care a fost implicat și Grigore Ilisei prin albumele dedicate acestor creatori.

Impresiile de după vizitarea unor mari muzee europene, precum cel dedicat lui Vincent Van Gogh, dar și alte marginalii asupra unor volume de artă întregesc această carte, care este o poftire în lumea desfătătoare a artelor frumoase.