Pelerinajul religios - un prilej al regăsirii de sine

Mi s-a întâmplat să stau de două ori la rând la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou. Un bun prilej să fac, pe cont propriu, ceea ce în limbajul de specialitate al etnologilor şi antropologilor se numeşte „observaţie participativă“.

În urma celor 24 de ore, cumulate, petrecute în proximitatea Cuviosului am ajuns la câteva concluzii pe care le voi împărtăşi cu dumneavoastră, cititorii.

În perioada sărbătoririi lui, moaştele Sfântului Dimitrie creează un pol mai mult decât semnificativ pe harta Bucureştiului. Pentru câteva zile, problemele economice, politice, care ne-au acaparat în ultima vreme aproape la toate nivelurile existenţei, cad într-un plan secundar. Timp de trei zile, cel puţin pentru miile de credincioşi din Bucureşti, dar şi din ţară, care vin să i se închine ocrotitorului Bucureştilor, viaţa reintră în hotarele firescului. Oamenii regăsesc tărâmul realului. Şi nu e puţin lucru, într-o lume în care se vrea ca limitele dintre lumea reală şi cea virtuală să fie şterse, ba chiar să prevaleze domeniul virtualului. Oamenii redescoperă ierarhia firească a valorilor, care a definit dintotdeauna fiinţa umană: dimensiunea transcendentă, raportul cu Dumnezeu, şi relaţia egalitară cu semenul nostru. Aşteptând ore în şir la rând la moaştele Sfântului Dimitrie m-am convins de veridicitatea observaţiei de mai sus.

Am constatat cum credincioşii care stau cuminţi pe Dealul Patriarhiei vin la Sfântul Dimitrie impulsionaţi, în principal, de două mobiluri: vor să îi aducă un prinos de jertfă Sfântului şi vin să îi destăinuie necazurile care i-au împovărat, le-au adumbrit bucuria de a trăi, convinşi fiind că Sfântul va mijloci pentru ei şi multe din noianul problemelor vor dispărea fără de urmă.

Pelerinajele anuale pe care credincioşii le fac la Cuvioasa Parascheva, la Sfântul Dimitrie Basarabov, la Mănăstirea Nicula relevă faptul că Predania - Sfânta Tradiţie a Bisericii - este vie, veche şi nouă în acelaşi timp. Ne amintim de moş Gheorghe Lazăr (1846-1916), prototipul pelerinului român, care în primăvara anului 1884 a pornit spre Ierusalim având un toiag într-o mână, iar într-o traistă Sfânta Scriptură şi Psaltirea. A ajuns la Mormântul Domnului, a stat în Cetatea Sfântă 40 de zile, apoi a vieţuit un an de zile în mănăstirile din pustia Iordanului şi a Sinaiului şi mai mult de un an în Sfântul Munte Athos, iar spre sfârşitul vieţii, după un pelerinaj pe la toate mănăstirile din Moldova, s-a stabilit în clopotniţa ridicată de Sfântul Ştefan cel Mare în centrul oraşului Piatra Neamţ.

Stând timp de doi ani, cam 12 ore de fiecare dată, la rând la moaştele Sfântului Dimitrie, am cunoscut o altă faţă a României, nebănuită, despre care aş fi crezut - la o privire superficială - că a dispărut în negura vremii. Sociologul francez Jean Baudrillard remarca paradoxul societăţii de consum: într-o eră a comunicării tehnologice, maxime, a dispărut comuniunea dintre oameni. Stând în mijlocul credincioşilor, mi-am dat seama că impulsul de a intra în comuniune cu celălalt nu a murit cu desăvârşire: a intrat în amorţire. Dar, într-un context favorabil, el renaşte spontan în grupurile mici, animate de valori comune. Oameni care nu s-au văzut niciodată se întâlnesc la poalele Dealului Patriarhiei, fac cunoştinţă, îşi deschid sufletele unii faţă de ceilalţi, îşi împărtăşesc necazurile, se încurajează reciproc, redescoperă valoarea fundamentală a nădejdii în Dumnezeu. După cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos“ (Galateni, 6, 2). Credincioşii regăsesc în străfundul fiinţei proprii fraternitatea, acel „sentiment de duminică“.

Aici dispar pentru câteva ore inegalităţile de orice fel, naturale sau sociale. Raporturile interumane nu se mai stabilesc pornind de la diferenţele de statut, inteligenţă, grad de cultură etc. Fiecare redescoperă în el şi în ceilalţi calitatea sa esenţială: suntem fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Orele petrecute la rând la moaştele Sfântului Dimitrie m-au făcut să înţeleg că există o dimensiune iniţiatică, în cel mai clasic sens cu putinţă, în toată această aşteptare a pelerinilor. Ea devine evidentă la lăsarea întunericului, când oboseala trupului devine din ce în ce mai simţită, iar frigul dimineţii ce stă să vină începe şi el să dea primele semne. Credinciosul caută în sine puterea de a rezista până la capăt, recurgând la întregul „arsenal“ pe care îl are la îndemână: citeşte acatistul Sfântului Dimitrie, rosteşte ore în şir „Doamne Iisuse“, îşi alungă somnul întreţinându-se verbal cu credincioşii care îi stau în preajmă, rememorează anumite episoade din viaţa sa. În orice probă iniţiatică, spun istoricii religiilor, etnologii, antropologii, fiinţa umană acceptă să fie supusă la diverse probe, pentru ca la finalul ritualului iniţiatic să acceadă la un nivel ontologic superior, la un preaplin de fiinţă. Dacă nerăbdarea, foamea, somnul, frigul sunt principalele obstacole pe care trebuie să le învingă pelerinii, beneficiul ultim pe care îl simte cât se poate de concret fiecare suflet care ajunge să se închine în faţa moaştelor Sfântului Dimitrie poate fi descris ca un preaplin de fiinţă, o bucurie lăuntrică, o pace nelumească, un contact cu sfinţenia care adevereşte că Duhul Sfânt este viu şi lucrător. Şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Mult mai aproape decât bănuim noi.