Pelerinajul „turistic“

Cine nu are pe Dumnezeu în inimă sigur că Îl va căuta la Ierusalim sau oriunde altundeva

Am avut de curând ocazia să merg într-un pelerinaj în Ţara Sfântă şi Egipt. Deoarece eram pe post de însoţitor spiritual, m-am „înarmat“ cu voie bună şi noţiuni despre locurile vizitate, extrase din program, pentru a adăpa credincioşii din izvorul vieţii – Sfânta Scriptură. Însă nu a fost să fie aşa…

Demult am tras concluzia că aceste pelerinaje, organizate de diferite instituţii, care te perindă zilnic prin faţa a multe locuri sfinte, zeci şi sute de imagini şi multe explicaţii, nu au vreun un rol în viaţa duhovnicească, ele nereuşind decât să te zăpăcească. Acum opt ani, adormind la mănăstirea Bistriţa (Vâlcea), după o zi în care vizitasem cinci mănăstiri, mă chinuiam să-mi amintesc ce văzusem în acea zi şi tot confundam o mănăstire vâlceană cu alta, o icoană cu alta etc., până când … m-am trezit dimineaţa şi am luat-o de la capăt.

Sigur că oamenii care au mers înaintea mea în Ţara Sfântă mi-au spus că acolo e altceva, că acolo într-adevăr simţi „ceva“, dar după strigătele câtorva „pelerini“ nemulţumiţi de locurile de cazare, încurcate de firma de turism şi, a doua zi, după câteva înjurături din partea unui „domn“ şi a câtorva palme/ răspuns ale unei „doamne“, mi-a pierit tot elanul iniţial şi pentru multe ore, în acea zi, nu am putut lua microfonul ca să rostesc vreun cuvânt care să zidească şi de care aveau atâta nevoie cei care veniseră într-adevăr pentru „ceva“ în Ţara Sfântă, mai ales că ghidul era evreu şi nu se referea decât la istorie şi politică, „legendele“ care ţin de Ortodoxie fiind lăsate pe seama părintelui.

Da, ghidul evreu, excelent în meseria sa de altfel, nu are ce căuta într-un pelerinaj al creştinilor ortodocşi, fiindcă nu are cum să înţeleagă că românul sărac, pensionar, călugăr, dă 1000 de euro pentru a se închina la o icoană, pentru a săruta piatra Mormântului, pentru a vedea apa Iordanului sau pentru a fi mai aproape de locul în care se pogoară Lumina Sfântă, de Paşti. Pe el nu-l interesează astfel de sentimente; el priveşte pelerinii ortodocşi ca pe alţi turişti care au venit să viziteze, şi nu să se închine, iar celor care sunt credincioşi le spune „vă rog să mă iertaţi, dar eu spun doar ce este dovedit ştiinţific“.

Când mi-am mai revenit şi am început să citesc din Sfânta Scriptură şi să aduc aminte de rostul nostru într-un pelerinaj, în general, am dat de altă problemă: cea a cumpărăturilor. Şi aici nu a mai fost loc de întors. Oamenii fotografiază şi cumpără suveniruri pentru cei de-acasă şi poţi să juri că acesta este singurul lor scop pentru care au mers acolo. Sigur că nimeni nu ştie sigur dacă va mai avea ocazia sau banii pentru o nouă excursie în Israel, ca să şi cumpere câte ceva, mai ales că unele lucruri sunt frumoase şi nu prea scumpe, dar parcă s-ar putea şi altfel, totuşi!..

Pauza de cafea, masa, toaleta, desigur nu erau în nici un caz mai scurte decât pauzele destinate închinării sau reflectării într-un loc sfânt sau în faţa unui iconostas ortodox superb al unei biserici. Aşa că pelerinii nu aveau decât să stea şi să rabde, fiindcă întâietate aveau turiştii şi excursioniştii! Şi ce să-i faci, că cei mai mulţi sunt turiştii, iar fără banii lor nu ar fi existat excursia?! Ordinea de zi este următoarea: mâncare, plimbare, cumpărături, fotografii, câteva mici vizite, cumpărături, fotografii, mâncare, odihnă şi nemulţumiri, cât mai multe nemulţumiri, legate de program, de orar, de lipsa de timp pentru cumpărături, pentru plimbare, pentru duş, orice altceva decât scopul unui pelerinaj şi doar câteva voci stinse ale credincioşilor care vor „duh“ şi nu li se oferă timp pentru a-l afla, dar care, dragii de ei, înţeleg situaţia şi nu se răzvrătesc, că, de, înţeleg că măcar ei ar trebui să se comporte altfel.

Cum ar trebui să fie totuşi un pelerinaj?! Când ne gândim la începuturile pelerinajului, o avem cu toţii în minte pe „pelerina Egeria“, care a vizitat locurile sfinte şi ne-a lăsat multe indicii despre starea în care se aflau acestea la sfârşitul secolului al IV-lea. Într-adevăr, aceasta a urmat exemplul iudeilor din Vechiul Testament, care trebuiau să meargă la Ierusalim pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu, fiindcă nu exista decât un singur loc de închinare. În Biserica Ortodoxă credincioşii merg la un anumit loc deoarece aceasta e vestit pentru folosul pe care îl au pelerinii de la părinţii înduhovniciţi, care ajută la îmbunătăţire, dând sfat şi har prin rugăciunile lor. Pelerinajul de dragul vizitei, aşa cum se practică în zilele noastre, ce înseamnă atunci? Ce să te faci atunci când vrei să ai toate condiţiile pentru o croazieră de lux şi, totuşi, spui că mergi în pelerinaj? Aceasta mi se pare a fi cel puţin lipsă de orientare în spaţiu. Şi mă refer aici la spaţiul sacru, spaţiul care nu are nevoie de măsurători pentru a te duce în locul cel mai important, spaţiul care te inundă şi care aduce, aşa cum a spus Însuşi Mântuitorul, împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul tău. Cine nu are pe Dumnezeu în inimă sigur că Îl va căuta la Ierusalim sau oriunde altundeva. Acest lucru nu este rău, dar dacă acel om îl găseşte pe Domnul pe drum, aşa cum cei zece leproşi s-au curăţit de lepră înainte de a ajunge la apă, nu înseamnă că şi-a împlinit scopul înainte de a încheia pelerinajul? Şi atunci care este rostul atâtor vizite? Pelerinul doreşte să se transforme, de aceea caută. El nu este curios să vadă „cum, când, de ce şi cum arată acum“, căci toate acestea nu au importanţă în faţa mântuirii sufletului.