Pelerini versus turişti

În fiecare an, pe 27 septembrie este serbată Ziua Mondială a Turismului, amintind de evenimentul petrecut în anul 1970, când la această dată s-a adoptat statutul Organizaţiei Mondiale a Turismului, instituţie specializată a ONU, al cărei scop esenţial este acela de a determina umanitatea să conştientizeze însemnătatea turismului şi a valorilor spiritual-culturale, social-economice şi chiar politice  generate de acesta. Potrivit statisticilor în ultimul deceniu, anual, aproximativ un miliard de oameni de pe Terra au fost turişti. Or, acest lucru angrenează forţe uriaşe pentru asigurarea activităţii  de turism. Alte statistici prezintă cifre cu totul surprinzătoare: turismul produce, la nivel global, aproximativ 250 milioane de locuri de muncă. Sunt cifre colosale, care confirmă faptul că într-adevăr turismul a devenit o reală verigă a economiei mondiale.

Este păcat, oare, să călătoreşti? Nu cred, căci noţiunea de călătorie a apărut de când e lumea. În Sfânta Scriptură găsim multe personaje aflate în călătorie sau chiar trimise în călătorie de Dumnezeu. Însuşi Mântuitorul Hristos a călătorit: „Iisus mergea prin cetăţi şi prin sate, învăţând şi călătorind spre Ierusalim“ (Luca 13, 22). Şi Apostolii Domnului au călătorit foarte mult. Aşadar, a călători pentru om este un lucru firesc, necesar şi chiar plăcut. Sigur, însăşi noţiunea de călătorie poate fi tradusă în mai multe moduri: călătoria ca iniţiere, ca expediţie, călătoria ca pelerinaj, călătoria ca mod de viaţă, ca recreere, călătorie ca job sau hobby. Pentru că se apropie Ziua Internaţională a Turismului  vom zăbovi asupra a două aspecte ale călătoriei: turism şi pelerinaj.

Un călător devine turist când îşi transformă drumeţia într-o modalitate de a descoperi, a admira sau a cunoaşte anumite aspecte ale vieţii ce ţin de religie, cultură, istorie, tradiţii populare, artă culinară, meşteşuguri, natură, arhitectură, evenimente, ecologie şi alte laturi ce privesc existenţa vieţii pe Pământ. Dar când poate deveni turistul pelerin? Întâi trebuie să subliniem faptul că sunt deosebiri majore între cele două tipuri de călători. Turistul întreprinde mai multe drumeţii fie pentru odihnă, relaxare ori chiar pentru a descoperi frumuseţi ale ochiului, vestigii culturale, istoriografice, nefiind interesat de viaţa spirituală decât tangenţial. Pelerinul, însă, nu este mulţumit doar cu acestea. Lui nu-i este destul să-şi bucure doar mintea, privirea, ci doreşte cu precădere să-şi hrănească sufletul. El pleacă în călătorie pentru a-şi spori credinţa, pentru a-şi intensifica rugăciunea, pentru a-şi dispersa îndoielile, căutând în drumeţiile sale înaintea splendorilor naturale, arhitecturale şi culturale, pe cele spirituale, dar şi întărirea nădejdii de mântuire prin rugăciuni intense, prin conştientizarea păcatelor şi prin lacrimi de pocăinţă pentru iertarea lor. Pelegrinul caută sfinte locuri, sfinte moaşte, icoane,  care să-l întărească, să-i tămăduiască suferinţele sau, chiar de ce nu, să-l ajute la un examen, într-o afacere ori vreo altă cerinţă stringentă a vieţii. Se observă cu uşurinţă discrepanţa motivelor pentru care un turist şi un pelerin vor să călătorească. Pelerinul caută întotdeauna lumina pe când, uneori, turistul îşi poate manifesta curiozităţi uneori excentrice.

Având în vedere toate acestea, putem afirma că turiştii pot deveni pelerini când nu vor mai fi mulţumiţi doar să vadă, ci vor să şi trăiască, să găsească urme ale prezenţei lui Dumnezeu acolo pe unde ajung. Turiştii se pot transforma în pelerini atunci când vor simţi că Domnul le-a devenit tovarăş de drum, când, ca odinioară Luca şi Cleopa spre Emaus, le vor arde inimile după dorul de Dumnezeu. Şi ce bine ar fi ca această metamorfoză să se petreacă cât mai des: sfintele noastre biserici, catedrale, mănăstiri să adăpostească între zidurile lor din ce în ce mai mulţi oaspeţi ajunşi turişti, dar întorşi la casele lor pelerini.