Pentru ce ne mințim?

Cred că una dintre cele mai des întâlnite slăbiciuni ome­nești – ca să nu zic patimi – este, fără îndoială, minciuna. Poate că unii dintre noi considerăm gestul de a minți drept o mică prostioară nevinovată, însă se pare că nu-i chiar așa. Sfântul Ioan Scărarul dedică în celebra sa lucrare Scara un capitol întreg, anume Treapta a XII-a, exclusiv acestei nepu­tințe, pe care o plasează între marile obstacole ale vieții crești­nești, afirmând tranșant: „Nimeni dintre cei sănătoși la minte să nu-și închipuie că păcatul ­minciunii este unul mic” (Scara, XII, 2).

Și ca să înțelegem de ce minciuna constituie o toxină sufletească, ar fi nimerit să observăm de unde se ivește și în ce relații se află cu alte răutăți. Luându-l ghid pe același Ioan Scărarul aflăm – asta dacă nu știam! –, că „minciuna se naște din vorbă multă și din gluma proastă”. Intuiam desigur că așa stau lucrurile, dar ceea ce poate nu bănuiam e aceea că, în fapt, prin minciună suntem conduși treptat spre o autentică viclenie, întrucât „minciuna înseamnă pieirea dragostei” (Scara XII, 1). Iar sfântul continuă să ne descopere modul ei de manifestare, lămurind: „Maica și pricina minciunii este, de multe ori, fățărnicia” (Scara XII, 5). Și nu putem să nu recu­noaș­tem că mințim, de cele mai multe ori, nu de frică precum copiii, ci ca să ne fălim, inventând isprăvi și situații, doar de dragul de a ne arăta mai buni sau mai capabili decât ceilalți sau de a fi apreciați. Totuși, orice om stăpân pe sine și aplecat spre dobândirea unui echilibru moral al vieții nu va recurge la minciună, chiar dacă în acest mod el va trăi mai discret și fără aprecierea celor­lalți, după cum și Sfântul Ioan a remarcat: „Nu cunoaște pruncul minciuna, nici sufletul izbăvit de viclenie” (Scara XII, 8).

Dacă ne-am propune să analizăm la rece învățăturile Sfântului Ioan am constata că acestea nu reprezintă deloc lucruri ne­știute și cu atât mai puțin „esoterice”, însă îngăduința noastră față de producția de minciuni ne face să le trecem aproape totdeauna cu vederea. De aceea, s-ar cuveni să spunem acum pe șleau că toleranța față de minciună a facilitat înstăpânirea acesteia cam în toate domeniile vieții moderne. Socotesc că în nici o epocă din istoria omenirii minciuna nu a deținut un loc atât de „privilegiat”, precum în zilele noastre. De pildă, spre comparație, astăzi se minte mai mult și mai sistematic decât în perioada comunistă. Minciuna a devenit, realmente, temelia so­cie­tății contemporane, nu doar în plan personal, ci și în cel public și instituțional.

Să luăm, la întâmplare, domeniul comerțului, care prin intermediul reclamei falsifică cu bună știință realitatea în scopul profitului fără scrupule. Însă îna­inte de acesta există o industrie care falsifică materii și produse, pe care suntem sugestionați să le cumpărăm ca fiind autentice. Dar nu numai că acestea sunt produse false, ci multe dintre ele sunt toxice și chiar cancerigene.

Așa se face că în domenii conexe comerțului precum finanțe, afaceri, statistica, PR-ul, minciuna a devenit metodă de lucru. Există astăzi un adevărat aparat de confecționat imagini mincinoase pentru persoane dubioase, impuse de diverse grupuri de interese în spațiul public. Apoi, ce să mai vorbim de politică? Aici chiar nu mai e nevoie de exemple! De asemenea, se minte în legătură cu limbajul și cu termenii lui, care sunt dese­man­ti­zați sau înlocuiți cu expresii politic corecte. De aici devine apoi foarte simplu să se mintă în legătură cu firea omului, cu genul lui, cu identitatea lui, așadar se minte în privința datului firii și a unicității persoanei umane. Și nu în ultimul rând, se minte în cele ale lui Dumnezeu. Persoane din afara ușilor Bisericii inundă cu fantasme spațiul mediatic și afirmă existența unui relativism al adevărului, falsificând învăță­turile primite prin Revelație de la Mântuitorul însuși, profitând astfel de discreția oamenilor eclesiei.

Am ajuns, prin urmare, să trăim într-un mediu înțesat de minciuni, unde pentru a spune adevărul e nevoie de un efort uriaș, de nesfârșite precizări și de asumarea unor consecințe uneori neplăcute, întrucât a spune adevărul devine un act vădit în răspăr cu șuvoiul societății. Totuși, în final, ne întrebăm și noi: pentru ce ne mințim? Ce lucru cu adevărat valoros putem câștiga din asta? Să nu ne amăgim, spunându-ne că minciuna nu contează și că este doar o inofensivă slăbiciune de moment, căci, fără dubiu, zice David către Domnul: „Pierde-vei pe toți cei ce grăiesc minciuna” (Ps. 5, 6).