Pentru cine a intrat Domnul în Ierusalim?

Ştim foarte bine că Mântuitorul nu a fost, cu cinci zile înainte de a fi răstignit, pentru prima dată în Ierusalim. De ce atunci, anume această intrare a Sa în Ierusalim a produs atâta entuziasm, atâtea strigăte de copii şi de oameni care voiau să-L vadă, pentru ca, în mai puţin de o săptămână, aceeaşi gloată, instigată, ce-i drept, de oponenţii Nazarineanului, să strige: „Răstigneşte-l!“?

Ne bucurăm, în această zi de sărbătoare, fiindcă dăm un sens spiritual intrării Domnului în Ierusalim, fără a ne gândi că intrarea este anume aceea din anul morţii lui Iisus. Bucuria noastră înseamnă intrarea Domnului întru slavă, dar smerit, cu chip de om, în cetatea cea veşnică a Tatălui, unde suntem invitaţi şi noi.

Contemporanii Mântuitorului, însă, nu vedeau în El pe Fiul lui Dumnezeu, ci pe Mesia (unsul), adică regele mult aşteptat, profetul care schimbă sufletele şi vindecă trupurile, Omul care poate aduce, în sfârşit, libertatea pentru poporul ales, aflat sub dominaţia Imperiului Roman. Da, poate că fiecare din oamenii care au asistat acum două mii de ani la eveniment avea motivele sale, strict personale, de a se bucura de intrarea, pe „mânz de asină“ a lui Iisus Nazarineanul în cetatea cea sfântă. Ceea ce îi unea pe toţi asistenţii ultimului drum spre capitala antică a Israelului era misterul persoanei Celui care păşea în faţa lor. Unii dintre ei nu au ştiut niciodată Cine a fost El cu adevărat, mai ales după ce fusese omorât şi înmormântat, gândind, ca şi Saul din Tars, prigonitorul, că doar nişte nebuni pot să mai aibă încredere într-un profet omorât ca un tâlhar, căci anume tâlharii şi criminalii erau răstigniţi, în Imperiul Roman, pentru faptele lor.

Intrarea Domnului în Ierusalim, aşa cum s-a întâmplat în acel an, reprezintă o eroare a celor care priveau, şi, mai mult, judecând după reacţia lor din timpul arestării, chiar a ucenicilor înşişi. Probabil că şi ei, văzând mulţimea extaziată de „regele“ care venea, au crezut că scopul lui Iisus era altul decât cel pe care li-l spusese El şi că este nevoie doar de ceva vreme ca totul să iasă la iveală. Dezamăgirea şi frica de după arestare a îngheţat însă sângele în venele lor, făcându-i, cum e şi firesc pentru orice om calculat, să fugă şi să se ascundă. Până şi cel mai încercat dintre ei, cel mai vârstnic şi „verhovnic“, Petru, nu a putut rezista presiunii „agresorilor“ psihologici din curtea Templului, prefăcându-se a nu-L cunoaşte pe Cel care îi vindecase soacra, îl făcuse „pescar de oameni“ şi prim-sfetnic. Problema este că, atât Petru, cât şi ceilalţi ucenici, fuseseră avertizaţi de Învăţător de cele ce aveau să se întâmple, şi totuşi… până şi Iisus are momentul Ghetsimani, dezvăluindu-şi firea perfect umană, înfricoşată de moarte, care nu este în firea originară a omului, „şi încă moarte pe cruce!“ (Filipeni 2, 8).

Să trecem acum la zilele noastre, privind un pic înspre noi atunci când ajungem la biserică, fie de duminica Floriilor, fie la Deniile Săptămânii Mari. Ce se întâmplă în acest timp? Ascultăm şi cântăm, împreună cu strana, cântările Prohodului, „amintindu-ne“ de Cel care a pătimit mai demult şi care acum ne veghează. Din păcate, noţiunea de simbol şi-a pierdut sensul şi nu mai înseamnă legătură, decât în sensul mintal, psihologic, de relaţie în amintiri, a simbolului cu simbolizatul. Or, simbolul este o legătură directă, o re-trăire a evenimentului. Sensul schimbat, al înţelegerii intrării Domnului în Ierusalim, pe care l-au dat părinţii melozi cântărilor şi rugăciunilor acestui mare praznic al Ortodoxiei, sensul autentic al acestui gest, plin de înţelesuri ascunse, ne scapă şi acum. Tindem să repetăm - ca, oarecând, poporul din cetate - „Osana“, având în vederea ochilor minţii un împărat pe un cal alb, ca să nu mai vorbim de felul în care sunt receptate, superstiţios, stâlpările noastre.

Predica de Florii este ceea ce trebuie să preceadă slujbele, pentru ca oamenii să înţeleagă ce anume serbează şi să nu repete eroarea oamenilor turmentaţi de zvonuri din timpul Mântuitorului, privindu-l ca pe un „prinţ“ din nou şi din nou, în timp ce El strigă: „Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac!“