Percepția creștină asupra morții

Vedem, atât din istorie, cât și din existența cotidiană, că întâlnirea cu moartea este o probă unică și determinantă în viața fiecărui om și, de aceea, în funcție de modul în care cineva înțelege și se rapor­tează la moarte își va trăi și viața, în datele ei cele mai concrete, într-un fel sau altul. Bunăoară, vedem că prezenta pandemie, în care ne mișcăm de ceva vreme, a atras după sine, desigur într-o formă mai mult subliminală deocamdată, o nouă perspectivă, o nouă atitudine a omului în fața morții. Cu si­guranță, tema morții e una imposibil de eludat în orice vreme, numai că modernitatea recentă își propusese deja mai întâi s-o elimi­ne din cultura sa cotidiană, iar apoi s-o depășească prin suportul noilor tehnologii care ar fi urmat să pro­pulseze rasa umană într-un ­utopic transumanism nemuritor.

Ei bine, pandemia actuală a retezat aproape de la rădăcină elanul transumanist al civilizației care visa cu ochii deschiși la nemurirea biotehnologică și a ajuns să fie doborât la pământ - culmea ironiei! - de un minuscul virus, care refuză, cel puțin deocamdată, să asculte de mândrul homo tehnologicus, de acela care a socotit că poate trăi, lăsând tema morții fără o soluție transcendentă. De aceea, toate fricile și fobiile care au explodat în această perioadă își au temeiul ultim în frica omului de moarte. Însă aici trebuie făcută o precizare extrem de importantă, anume că frica ateului și frica creștinului în fața morții nu sunt deloc identice. Frica ateului este legată, în principal, de problema extincției și a necunoscutului ce urmează după aceasta. În celălalt caz, creștinul se teme cu siguranță și el de moarte, însă nu din pricina dispariției iminente, ci din pricina conștiinței sale, care îi spune în ce măsură este pregătit ca, prin moarte, să treacă în veșnicie. Aceasta întrucât veșnicia, potrivit învățăturii creștine, nu este o simplă nesfârșire, ci o nesfârșire de un anumit fel: fericită sau nefericită. Iar calitatea veșniciei omului depinde, esențial, de modul în care el și-a trăit viața pă­mântească și de însuși momentul morții, care și numai acesta poate schimba destinul veșnic al omului, așa cum vedem în cazul tâlharului răstignit de-a dreapta lui Hristos, care a fost învrednicit a intra în Rai datorită pocăinței sale sincere din ultima clipă a vieții (cf. Luca 23, 43). 

În tot acest complicat decor actual, dominat din nefericire de fobii induse și cultivate, misiunea creștinului e una mult mai simplă și mai liniștitoare, întrucât el nu are sarcina disperată de a inventa vreun panaceu sau vreo supertehnologie, ci numai de a urma Mântuitorului său. Aceasta pentru că întru toate Hristos este Cel Ce a făcut începutul pentru toți cei care au crezut și cred în El, inclusiv în biruința asupra morții. Așadar, Hristos nu este numai Cel Care ne conduce la Învierea cea de obște, prin moarte, ci, potrivit inspiratului Canon al Învierii, aflăm că El nu a biruit moartea doar prin învierea Sa, ci și prin moartea Sa: „Cu moartea pe moarte călcând!” Tot din același motiv cântăm și despre mormântul lui Hristos, care a devenit „izvorul nestricăciunii” și, mai mult, „izvorul învierii noastre!”.