Perfecțiunea inaccesibilă

Avva Pimen păstrează un cuvânt misterios al avvei Theonas. Cuvântul este misterios și pentru că textul grec, dacă se încearcă traducerea lui literală, se dovedește destul de greu de pătruns. Traducerea clasică, publicată la Alba Iulia, spune: „Măcar de va câștiga cineva fapta bună, Dumnezeu nu-i dă lui singur darul, căci știe că nu a fost credincios ostenelii sale. Ci de va merge către prietenul său, atunci rămâne la dânsul”. Cristian Bădiliță (ca, de altfel și Lucien Regnault pentru versiunea franceză) propune o interpretare: „Chiar dacă cineva dobândește virtutea, Dumnezeu nu-i dă harul numai lui. Căci știa că nu se poate încrede doar în osteneala sa. Dar, dacă se apropie de tovarășul lui, atunci [Dumnezeu] rămâne cu el”.

Cele două versiuni pot fi socotite complementare, întrucât fiecare în felul ei aruncă o lumină specifică pentru înțelegerea textului. Avva Theonas în experiența lui ascetică a înțeles un lucru important: perfecțiunea ne este inaccesibilă. Aceasta este condiția noastră de ființe care viețuiesc într-o lume coruptă, prin urmare, după cum spunea și Petre Țuțea într-o vorbă celebră de-a sa, „ne mișcăm asimptotic către perfec­țiune”, de atins însă nu o atingem niciodată. Asceza așază omul pe o cale ce nu se termină vreodată. Oricât de mult ne-am strădui pe cont propriu, nu putem smulge harul lui Dumnezeu cu mâinile noastre. Rămânem închiși inexorabil în propria noastră finitudine. Și totuși, există o cale destul de simplă care ne permite să facem saltul dincolo. Imperfecțiunea noastră, a fiecăruia dintre noi, poate fi surmontată prin deschiderea către celălalt. Cu alte cuvinte, receptivitatea față de aproapele Îl aduce pe Dumnezeu în proximitatea noastră.

Cuvântul acesta al avvei Theonas este cu atât mai important cu cât el vine de la un ascet al deșertului, un om care, în felul său, a împins cât mai departe cu putință limitele sale prin nevoință și prin osteneli. Și totuși, însăși această experiență îi arată că ceea ce a făcut nu este îndeajuns, ci trebuie completată prin disponibilitate față de cei de lângă noi. Prietenii, tovarășii noștri sunt cei dintâi față de care suntem invitați să ne manifestăm dragostea, pentru a putea, în felul acesta, să dobândim harul lui Dumnezeu, care să nu mai plece de lângă noi.

Gândul acesta al părinților deșertului nu anulează sub nici o formă necesitatea ascezei. Trebui să ținem seama că ei trăiau solitar, erau niște singuratici, care riscau să se individualizeze prea mult. De aceea bătrânii zic că asceza singură nu este suficientă. Dar oare deschiderea către aproapele ajunge ea singură în lipsa unei forme de nevoință? Aș zice că nu, nu este îndeajuns, și nu pentru că dragostea față de aproapele nu ar putea doar ea să atragă harul lui Dumnezeu, ci pentru că noi nu am putea vreodată să îl iubim cu adevărat pe cel de lângă noi dacă nu ne curățim prima dată inima și mintea.