Perseverența nebuniei

Marele om de ști­in­ță Albert Einstein a spus: „Ne­bunia este să faci același lucru în mod repetat și să te aștepți la rezultate diferite” (apud Iancu Guda, De ce eșuează companiile? 10 greșeli și 100 de soluții, București, Ed. Publica, 2018, p. 261).

Astăzi, mai mult ca niciodată, trăim o astfel de viață. O viață în care nebunia se întrepătrunde atât de frumos și profund cu sănătatea încât îți vine greu să le mai deosebești una de alta. Cred că tuturor oamenilor le face plăcere să iasă din tiparul regulilor măcar o dată în viață. Să observe acel fior misterios al încălcării unor legi fixe, care par să le încorseteze existența. Însă după ce o fac, se întorc la rutina cotidiană, înțelegându-i celei din urmă atât forța, cât și, mai ales, utilitatea. Astăzi, însă, ne aflăm în mijlocul unei mulțimi tot mai mari care pretinde abolirea tuturor elementelor fixe ale acestei vieți, de la locul de muncă la mediu, de la viața de familie la existența solitară. Toate au ajuns să fie puse sub semnul întrebării, toate sunt astăzi sub semnul unei critici tot mai solide, mai directe, mai ample în subterfugiile ei și în mulțimea zdrobitoare a întrebărilor pe care le ridică. Însă pe măsură ce aceste semne de întrebare se înmulțesc, răspunsurile tind să dispară. De aceea, putem spune că trăim acum în plină epocă filozofică: ne întrebăm totul și nu știm nimic, asemenea lui Socrate.

Poate că lucrurile ar tinde să se simplifice dacă am accepta esența învățăturii creștine privitoare la adevăr. În creștinism, adevărul nu este un concept, ci o Persoană. În Biserica Ortodoxă, Hristos este „calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6) așa cum El Însuși a mărturisit-o. De aceea, adevărul este ferit de mistificări, de opinii personale, de nebunia furioasă a omului contemporan care se joacă periculos cu propriile concepte asemenea unui copil care a descoperit chibriturile și nu știe încă dezastrul pe care îl pot genera. Însă pentru a accepta Adevărul, omul contemporan ar trebui să se smerească, să recunoască o întâietate puterii divine în viața sa. El însă, întărit în mândria și nebunia existenței sale, se crede independent. La adăpostul unei tehnologii tot mai futuriste, susținut de un val economic, înșelat de propria părere de sine, omul zilelor noastre se leapădă de Adevăr. Lui îi sunt suficiente propriile concepte, propriile păreri, chiar dacă presimte în forul său interior că sunt mincinoase. Nu avea dreptate Oliver Wendell Holmes când spunea că „păcatul are multe unelte, dar minciuna este mânerul care se potrivește la toate”? (***, Maxime și cugetări din folclorul și literatura americană, antologie, traducere și prefață de Mihaela Hașeganu, București, Ed. Albatros, 1974, p. 115).

În istorie, marile ideologii au stat la baza celor mai mari masacre. Astăzi, fermentul acesta se dezvoltă asemenea unui virus, explodând în mintea multora, infectând-o fără a fi oprit de vreo limită. Libertatea absolută pe care o promite lumea de mâine nu va consta însă în a face bine celorlalți, ci în a-i suprima. Dostoievski a înțeles primul că atunci când omul Îl suprimă pe Dumnezeu din viața sa, totul devine permis. Iar permisivitatea absolută a omului lipsit de Dumnezeu constă tocmai în a trăi o viață în care dispune de existența altora. Puterea absolută este izvorul nebuniei absolute. Hitler, Stalin, Mao - toți au avut în comun și nebunia, și puterea, iar efectele lor se văd în zecile de milioane de morți care au împânzit globul pământesc.

Toată această repetiție a eșecurilor omenirii este rezumată foarte bine de scrisoarea unui băiat aflat într-o școală de corecție pentru minori din sudul Italiei. El spunea: „Toți cei pe care îi cunosc ori sunt morți, ori sunt în închisoare. Eu vreau să devin un boss. Vreau să am supermarketuri, magazine, fabrici, vreau să am femei. Vreau trei mașini, vreau ca atunci când intru în magazin să mi se arate respect, vreau să am depozite în toată lumea. Și după aia vreau să mor. Dar așa cum moare un bărbat adevărat, unul care comandă cu adevărat. Vreau să mor ucis” (apud Roberto Saviano, Gomora: o călătorie în imperiul economic și în visul de dominație al Camorrei, trad. de Caroina Petroff și Adriana Stănescu, București, Ed. Univers, 2009, p. 140).

Dacă un băiat a putut gândi astfel, ne mai poate surprinde ceva? Patimile nu încep atunci când ești „mare”, ele se dezvoltă cu tine de mic, mai ales dacă nu le pui nicio opreliște. Iar dacă nu înveți din propriile erori, atunci vei fi condamnat să le reiei la nesfârșit. Istoria ne-a învățat multe, dar un singur lucru nu l-a predat niciodată: repetarea erorilor. De aceasta s-a ocupat cu prisosință nebunia, pentru că doar un adept al ei, nu-i așa, ar repeta la nesfârșit aceeași acțiune crezând că va obține ceva diferit.