Persoană şi cuvânt

Se povesteşte despre Frederic cel Mare al Prusiei că, ispitit de gândul unei recuperări experimentale a „limbii originare“, s-a hotărât să crească doi nou-născuţi în condiţii princiare, izolându-i de orice contact cu sfera rostirii omeneşti. Cei doi copii erau, aşadar, perfect îngrijiţi, dar nimeni nu le adresa cuvântul şi nu vorbea în spaţiul dimprejurul lor. Regele spera că, îmboldiţi de o înnăscută nevoie de comunicare şi lipsiţi de orice model lingvistic exterior, cei doi subiecţi vor ajunge să dialogheze în limba originară a umanităţii. După un număr redus de ani, cei doi copii au murit, în ciuda unei sănătăţi corporale ireproşabile. Astfel începe Andrei Pleşu una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale, Limba păsărilor, şi continuă afirmând: „Frederic cel Mare nu a aflat limba originară, dar, cu preţul plătit de cei doi copii, a descoperit că limbajul şi cuvântul nu constituie o anexă a condiţiei umane, o piesă auxiliară în economia ei biologică şi socială; limbajul e o realitate de rang superior, e nutritiv şi vital. A vorbi înseamnă a te vitaminiza atât pe tine, cât şi pe interlocutor“.

Raportul existent între persoană şi cuvânt trebuie analizat ţinând cont de două aspecte majore: pe de o parte, cuvântul trebuie văzut ca mediator în cadrul unei relaţii de comuniune interpersonală, iar pe de altă parte, cuvântul nu este o realitate separată de persoana umană, ci o realitate care exprimă însăşi persoana.

Relaţia de comuniune este un act de împărtăşire, de cuminecare a unor pesoane, iar acest act presupune cunoaştere. Comuniunea este cunoaştere, iar cunoaşterea este comuniune. În cadrul acestui dinamism comunional, cuvântul este factorul sau mijlocul adjuvant şi decisiv. Prin cuvânt, persoana umană este intim relaţionată cu ceilalţi, căci prin acesta omul îşi descoperă bucuriile, împlinirile, eşecurile şi tristeţile. Exprimate în cuvinte, aceste stări umane sunt împărtăşite celuilalt, devin realităţi care îl cuprind şi pe el interior, devin oarecum propriile lui stări. Despre acest aspect mediator al cuvântului în cadrul relaţiei de comuniune, părintele Stăni-loae precizează că „mijlocul spiritual principal prin care omul se comunică altora şi alţii se comunică lui ca izvoare complementare de sensuri de simţiri, mijlocul de îmbogăţire şi de întărire reciprocă este cuvântul, prin care oamenii îşi întăresc umanitatea comună“. Cuvântul are, în primul rând, o funcţie dialogică care subsumează şi funcţia sau aspectul lui de semnificare. Dimensiunea participativă a cuvântului este dominanta, dar ea nu exclude funcţia de semnificare. Sciziunea celor două funcţii aduce cu sine consecinţe neplăcute la nivelul persoanei umane. Limitând cuvântul numai la o funcţie de convenţie, de cod impersonal, picăm în capcana postmodernă a teoriilor deconstructiviste, al căror părinte este Jacques Derrida. Acestor filosofii moderne ale limbajului, teologia răspunde nu relativizând cuvântul, ci restaurându-l în dimensiunea lui corectă de „vehicul al comuniunii, punte între persoane ca subiecte“ (pr. Dumitru Stăniloae).

Funcţia revelatoare pe care o are cuvântul este afirmată nu numai de teologi, ci chiar de unii filosofi care critică optica reducţionistă ce creditează rostul cuvântului doar în sfera instrumentalului: „Esenţa limbajului nu constă numai în a fi doar un simplu instrument de informaţii ş...ţ, ci mai degraba este acel eveniment care dispune de posibilitatea supremă a existenţei umane“ (Martin Heidegger). O foarte bună analiză a statutului cuvântului în filosofia lui Heidegger este făcută de Silviu Eugen Rogobete în lucrarea O ontologie a iubirii. Subiect şi Realitate Personală supremă în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae. Conform acestuia, Stăniloae şi Heidegger stabilesc un caracter ontologic al limbajului, căci în cuvânt este exprimată persoana. Este necesar însă de menţionat că, deşi cuvântul este persoana sau exprimă persoana, prin cuvânt nu epuizăm persoana. Cuvântul unei persoane împărtăşeşte ceva din respectiva persoană, dar nu o consumă şi nu o surprinde în totalitate. Persoana este o realitate apofatică care nu este cuprinsă în mod total, nici în cuvântul său despre sine şi, cu atât mai puţin, în cuvântul altora despre ea, deşi acel cuvânt redă ceva din aceasta. Această subliniere este importantă mai ales în zona gnoseologiei. Idiomul originar pe care îl căuta regele era exact persoana originară.