Persoana și reducția genului

Luând pulsul mișcă­rilor din avanscena societății, putem cons­tata că gândirea modernă are tendința, bine determinată, de a coborî tot mai mult ștacheta în ceea ce priveș­te capacitatea de înțelegere a făpturii umane. Deși subiectul predilect al curentelor actuale este omul, și în ciuda teoriilor multiple, acesta este abordat unilateral și cu predilecție din laturile cele mai puțin reprezentative ale personalității sale, cum ar fi trupul, genul, sexul, parametrii fizici etc. În acest sens, asistăm la o depreciere evidentă a omului, care este îndepărtat de valorile superioare ale spiritului și de perspectiva sensului său veșnic într-o împă­răție cerească, fiind redus la existența terestră, iar în ultima vreme și la caracteristica genului. Există astăzi un impuls aproape patologic de căutare a genului în afara sinelui, ba chiar în mod paradoxal în afara propriei identități! Există o goa­nă după gen ce trece printr-un parcurs fantasmatic maladiv până ajunge, în final, la ceea ce se numește „identificarea genului propriu”. Aceasta o dove­dește întregul sistem medical pus în slujba celor care prezintă „tulburări de gen”. Dar dincolo de problemele medicale grave, antrenate de această revoluție a genului, se pare că omenirea nu reușește să distingă aproape deloc marile probleme de natură etică și religioasă ce survin, în mod inevitabil, în cadrul acestui proces.

Însă util ar fi să ne întrebăm și ce a facilitat această neînchipuită reducere până la denaturare a omului? Poate să pară pretențios spus, dar socotesc că profundele tulburări de personalitate, pe care le întâmpinăm astăzi, nu ar fi apărut dacă nu s-ar fi pierdut înțelegerea omului ca persoană. Și ce este persoana? Este cumva o simplă marcă ori un statut aplicat odată pentru totdeauna omului? Nicidecum. Persoana este o calitate dinamică ce presupune o creștere valorică a omului. Persoana nu e echivalentă cu individul, adică nu e un element indistinct într-o mulțime asemenea, așa cum abordează omul gândirea materialistă modernă. În învățătura creștină omul a fost văzut totdeauna ca persoană, adică o identitate cu potențialitate aproape infinită. În limbajul Părinților Bisericii, persoana reprezintă omul în mișcare de la starea „după chipul” la „după asemănarea” lui Dumnezeu, fapt ce înseamnă că persoana nu este un statut încremenit, ci făptura într-o dinamică nesfârșită. Iar această însușire îi este dată omului prin creație și nu o poate ignora fără consecințe dezastruoase pentru propriul sine.

Se impune să amintim aici că doi mari teologi din secolul trecut au vorbit despre valoarea persoanei la cel mai înalt nivel: părintele Dumitru Stăniloae și starețul Sofronie Saharov. Acești doi corifei ai cugetării umane au sesizat deraierea gân­dirii moderne și de aceea și-au centrat învățătura pe înțelegerea dimensiunii personale, atât la Dumnezeu, cât și la om. Părintele Stăniloae a scris rânduri memorabile despre indefinitul persoanei, despre adâncul ei insondabil, întrucât a văzut în om „chipul nemuritor al lui Dumnezeu”, apoi a vorbit despre iubire, al cărei izvor unic este Sfânta Treime, pe care a numit-o „structura personală a supremei iubiri”. În viziunea sa, „persoana” îl apără pe om de două mari pericole: de panteism, adică de topirea în Dumnezeu, și de pancosmism, adică de topirea în lume. Or, identitatea de gen este exact o formă de pancosmism în care personalitatea omului dispare într-o lume anarhică, întrucât dispare comuniunea pe care doar persoana o poate institui.

La rândul său, starețul Sofronie a sesizat că „principiul obiectiv, suprapersonal, impersonal strivește persoana”. De asemenea, instituțiile sau colec­tivitățile sociale vizează anularea persoanei. Și „întrucât o astfel de ordine lumească nu poate distruge ceea ce Dumnezeu a sădit în creație, tot atât de acut rămâne conflictul dintre societate şi persoană”. Pentru că „oricât ar înăbuși în sine oamenii persoana, această persoană nu va înceta să-şi caute îndreptățirea existenței sale, întrucât nu poate exista o fire lipsită de personalitate”.

Iată, așadar, că intuițiile Părinților au devenit astăzi par­te din problematica identi­tății de gen sau, mai bine spus, a conflictului suprimării persoanei. Iar dacă omul caută sincer o soluție în acest sens, învăță­turile lor o pot oferi. Și chiar nenumăratele probleme care apar în acest conflict, întrucât dovedesc fie și într-un mod dureros calitatea personală a omului, ne pot oferi imboldul necesar de a ne tămădui mintea prin personalismul Părinților.