Peștele sau undița

Atunci când părinții își învață copiii să meargă, ei îi lasă din brațe și se depărtează puțin de aceștia. Acest gest nu înseamnă părăsire sau abandonare, ci dimpotrivă, e semnul iubirii lor față de cei cărora le-au dat viață. Dacă i-ar ține permanent în brațe, copiii ar avea un handicap serios. Așa, chiar și cu mici opinteli și căzături, cei mici deprind a merge pe picioarele lor. Toți ne confruntăm cu greutăți. Pe moment acestea sunt de nedorit, produc disconfort, dar ar fi bine să ne gândim și la beneficiile pe care le aduc. Ele ne pun la încercare caracterul, ne întăresc hotărârea, ne sporesc forța, ne învață să fim puternici. Pilda de astăzi ne vor­bește despre faptul că a învăța pe cineva să se descurce în viață este mai important decât a-l hrăni și îmbrăca.

Era odată o mamă bătrână și încercată de viață. Locuia la malul mării împreună cu cei doi băieți ai ei. Cel mare stătea acasă, îngrijea de gospodărie și de grădină. Bătrâna pleca în fiecare dimineață cu fiul cel mic în largul mării. Bărcuța ușoară îi purta de fiecare dată în locurile unde sperau să găsească cât mai mulți pești, hrana lor de bază.

Zilele de pescuit erau lungi și solicitante, trebuia să îți folo­sești toată puterea pe care o ai să îndrepți barca în locurile cele mai bune, să folosești undițele potrivite, să le pregătești împreună cu celelalte unelte. Bătrâna îl urmărea cu atenție pe băiat cum arunca plasele, cum se descurca în barcă, îi spunea cum să aleagă undițele și cum să pregătească peștele pentru păstrare până la mal.

Când ajungeau acasă, după ziua lungă și plină, femeia se apuca de gătit. Apoi mâncarea era gata și mâncau cu toții împreună. Așa se întâmpla zi după zi. Anii au trecut, fiii au devenit acum bărbați în toată firea, iar mama a îmbătrânit de tot. Într-o zi, în timp ce se aflau pe mare, după ce stătu o vreme pe gânduri, mezinul spuse cu inimă grea mamei lui: „Pe fratele meu l-ai protejat întotdeauna, el acasă la căldură și eu pe mare. În fiecare zi am pregătit plasele și undițele, am condus barca, am muncit din greu să pescuiesc peștele pe care apoi l-am dus împreună acasă.

Astfel, fratele meu a primit totul fără să facă nici un efort. De ce te-ai purtat atât de diferit cu noi? Pe mine mă iubești mai puțin?”. Femeia a rămas puțin pe gânduri, apoi l-a întrebat cu voce blândă: „Fiule, acum poți pescui singur?”. „Da, mă pot descurca pe mare, orice vreme ar fi.” „Eu am vrut să vă dau fiecăruia câte ceva, i-a mai spus mama. Pentru tine m-am gândit că este bine să înveți să pescuiești, să îți aduci singur peștele, să nu fii nevoit să aștepți până ți-l aduce altcineva…. Și mai e ceva. Tu ești mult mai puternic decât fratele tău. Ți-am dat o sarcină mai grea pentru că știam că o poți duce.”