Petru Caraman pe drumuri de munte

▲ Dacă-i templu e cel mai sacru şi mai impresionant... este templul de unde gândurile şi sentimentele celor ce-au păşit pe altarele lui, merg de-a dreptul la Dumnezeu... ▲

Într-o scrisoare a lui Petru Caraman (1898-1980) către G.T. Kirileanu, din 1953, marele folclorist şi filolog, membru post-mortem al Academiei Române la 31 ianuarie 1991, bun prieten al fostului bibliotecar al Casei Regale retras la Piatra Neamţ evocă, în postură de maestru al cuvântului şi de posesor al unei sensibilităţi aparte, măreţia Ceahlăului şi a zonelor înconjurătoare. Să încercăm să-i urmăm paşii:

„Acum, când sunt departe de acele încântătoare locuri, mă mulţumesc şi cu atâta că, spre norocul meu, mi s-au gravat pe retină o întreagă serie de imagini minunate din splendidul peisaj, inegalabil ca pitoresc, al munţilor Moldovei. Am impresia clară că am adus aici, acasă, acest peisaj, că-l port cu mine... că mă-nconjoară din toate părţile... În centrul lui stă figura gravă de monarh atotstăpânitor a sublimului gigant: Ceahlăul! Îl văd când în întregul lui, aşa de complex, sub forma-i de colos masiv, când sub variatele-i aspecte pe cât de originale, pe atât de grandioase şi impunătoare.

Iată-l aici, apărând ca o cetate urieşească zimţată de creneluri, care-şi proiectează colţii pe bolta albastră şi susţinută de contraforturi abrupte, care-şi cufundă picioarele în marea de verdeaţă a împărăţiei bradului şi molidului... Iată-l dincolo, luând chipuri teratologice de sfincşi ori de monştri apocaliptici de înfiorătoare proporţii... Iată-l, în fine, sub chip de coif imens ori de diademă, cum sunt acele fantasme înmărmurite-n piatră sură, care-i împodobesc creştetul în partea dinspre Neagra... Dar ce-i la urma urmei Ceahlăul ăsta? Fortăreaţă este? Templu este? Sau, poate, e sălaşul unor fiinţe suprapământene nevăzute? Al unor eroi de legendă, care nu se lasă surprinşi de privirea noastră? Dacă-i fortăreaţă, e desigur cea mai mare şi mai puternică pe care a văzut-o vreodată ochi de om pe lume! Iar ţara pe care o apără nu poate fi decât inexpugnabilă la orice cotropire... Dacă-i templu e cel mai sacru şi mai impresionant... este templul de unde gândurile şi sentimentele celor ce-au păşit pe altarele lui merg de-a dreptul la Dumnezeu... Căci acolo, sus, te simţi mai bun şi mai curat... Te simţi mai incapabil ca oriunde şi ca oricând de-a face rău, sau de-a cugeta măcar la rău...

Iar dacă-i sălaş de eroi, atunci de bună seamă că-i al unor voinici uriaşi, care-au fost puşi aici să străjuiască la răsăritul şi miază-noaptea destinelor româneşti.

Dar ce să spun şi despre minunea Cheilor Bicazului? O, voi acei ce-aţi ascultat înfricoşaţi sau aţi citit cumva basme cu munţi care se bat în capete şi între care curge-nvolburat un râuşor cu apă vie, de unde eroul Făt-Frumos vine să-şi umple clondirul în ceasul amiezii... voi toţi aceia – de vreţi să vedeţi aidoma miracolul acesta – mergeţi colo la chei, la Bicazul nostru, căci nicăieri pe lume nu-l puteţi vedea în carne şi în oase decât acolo!

Dar Lacul Roşu, unde nu m-am putut smulge ispitei de a mă plimba în barcă împreună cu feciorul meu, vâslind vreme de-o oră pe undele lui liniştite şi limpezi, care oglindeau un cer aşa de senin şi versanturile unor munţi aşa de frumoşi şi cu codri aşa de verzi?!

Dar atâtea ape curgătoare, podoabe nestemate ale munţilor noştri, pe care-i fac să palpite de viaţă şi-i farmecă prin cântul lor în veci neobosit?! Câte izvoare de cristal nu te îmbie la tot pasul să bei putere şi să-ţi răcoreşti sufletul? Dar Neagra şi Bistra, aşa de gureşe şi aşa de sprinţare? Dar minunatul şi bolovănosul «Ghicaz» şi chiar «Ghicăjelul», care cu furie pătimaşă parcă se aruncă-n braţele mai marelui său, unindu-şi valurile cu dânsul şi trezind împreună ecouri repetate pe sub bolţile Cheilor? Dar domniţa domniţelor şi regina reginelor între apele de munte Bistriţa?? Numele ei înseamnă «Repede» la unele popoare dinspre răsărit şi miază-noapte; iar la altele dinspre miază-zi şi apus înseamnă «Limpede»... Bistriţa noastră însă cumulează ambele calităţi, căci ea este şi cea mai repede şi cea mai limpede dintre toate apele de munte de seama ei... limpede chiar şi atunci când vine cu mânie, umflată de ploi mari, căzute zile de-a rândul pe munte sus... şi ce caracteristică-i orchestraţia wagneriană a valurilor ei, pe care drumeţul familiar cu căile de munte ale Moldovei o recunoaşte de departe, de foarte departe...“.