Pictorul, florile și portretele (II)

Ștefan Luchian a fost legat și de viața Bisericii. Cel puțin trei biserici au fost pictate de el. Acest lucru se întâmpla în ultimii ani ai veacului al XIX‑lea, mai precis în anii 1897, 1898, respectiv 1900. Este vorba despre două biserici cu dimensiuni de catedrală, cea din Alexandria, închinată Sfântului Alexandru, prăznuit la 30 august, și Biserica „Sfântul Nicolae” din Tulcea. Primăria din Alexandria a adresat rugămintea lui Ștefan Luchian, considerat unul dintre cei mai renumiți pictori ai vremii, să picteze interiorul bisericii doar în cinci luni. Era o perioadă prea scurtă, așa încât Ștefan Luchian a apelat la un pictor care l‑a ajutat, Constantin Artachino, și doar în cinci luni a isprăvit lucrarea. La fel, în scurt timp a pictat și Biserica „Sfântul Nicolae” din orașul Tulcea.

În București a pictat o biserică care data din jurul anului 1710 și care a fost ctitorită de doi boieri apropiați Sfântului Constantin Brâncoveanu, Ștefan Bujoreanu și Mihăilă Mărăcineanu. Biserica s‑a numit Brezoianu, după numele celui care a donat proprietatea, și se afla undeva în apropierea Sălii Palatului. Din nefericire, regimul comunist, la sfârșitul anilor â50 ai veacului trecut, a dărâmat sfântul locaș.

Ștefan Luchian dorea foarte mult să petreacă în liniștea mănăstirilor și a locurilor frumoase. Se retrăgea pentru o perioadă de timp, mai ales vara, în astfel de locuri și picta: biserica, mănăstirea respectivă, oamenii locului, dar mai ales frumusețile din jur, pădurile, peisajele, căpițele cu fân, florile. A fost un neîntrecut pictor al florilor, dar și un remarcabil portretist. În Arhiepiscopia Bucureștilor a poposit adeseori la Mănăstirea Brebu, din apropierea orașului Câmpina. A realizat cel puțin 20 de pânze în această preafrumoasă zonă din ținutul mirific al Văii Prahovei.

Ștefan Luchian a fost un om al rugăciunii și al discreției. A trăit frumos, iubea muzica și oamenii. În paralel cu Școala de Arte Frumoase a urmat Conservatorul din București, dar mai mult decât atât L‑a iubit pe Dumnezeu, Izvorul adevăratelor frumuseți. Când era foarte bolnav – pentru că ultimii ani ai vieții lui au fost marcați de o cumplită suferință, fiind imobilizat în scaunul cu rotile –, Ștefan Luchian se ruga și cu greu picta uneori, nemaiputând ține printre degetele paralizate penelul. Penelul era legat, de către un ucenic, de cotul mâinii, și așa, cu greu mai picta, dorind să mai lase câte o floare sau un portret cum numai el știa să le realizeze. Dintr‑un interviu pe care i l‑a luat Tudor Arghezi în ultimele zile ale vieții sale, aflăm că lângă patul său de suferință a venit într‑o seară un om ca o umbră, care și‑a scos de sub manta vioara și a cântat vreo două ceasuri. La urmă, umbra aceea s‑a apropiat de patul lui și i‑a spus: „Te rog să mă ierți. Sunt George Enescu și am venit să‑ți cânt, pentru sufletul tău și pentru opera ta strălucitoare”.

Tudor Arghezi a relatat într‑un interviu vizita compozitorului George Enescu la patul unde era imobilizat Luchian: „Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi‑a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I‑a cântat două ore întregi parcă o muzică din altă lume. Apoi umbra și‑a luat vioara și pelerina, s‑a apropiat de patul răstignitului și i‑a spus: Iartă‑mă, te rog, sunt George Enescu”. Astfel s‑a sfârșit viața pictorului, consumată de flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa.

Și‑a dorit foarte mult să pună în lumină, în comparație cu celelalte curente europene ale vremii lui, locul natal, adică frumusețile și portretele oamenilor de aici.

Tudor Vianu spunea despre Ștefan Luchian că, „întocmai ca toți marii artiști ai lumii, el este un pictor profund național, înzestrat cu o întinsă știință a tuturor înfățișărilor țării, a oamenilor ei. Vibrația lui în fața realităților locale este adâncă și răscolitoare și focul simțirii sale o trezește pe a noastră, pentru a ne face să pricepem mai bine lumea în care trăim”.

Ștefan Luchian rămâne pictorul care, pentru a marca personalitatea distinctă a artei româ­nești în ansamblul european, s‑a inspirat din frescele tradiționale ale bisericilor medievale și din arta populară, conturând și simplificând planurile și aplatizând volumele (Adina Nanu, istoric de artă), iar pentru tineri este un model de sacrificiu și pasiune în meseria aleasă.

La sorocul celor 100 de ani de când a trecut pragul acestei lumi, ne rugăm Mântuitorului Hristos să‑i ierte păcatele și să‑l așeze întru Împărăția veșnicelor frumu­seți, pe care el, pictorul Ștefan Luchian, le‑a pictat, le‑a cultivat și le‑a căutat în această viață.