Pietre zburătoare

Îmi era frică să trag în îngeri cu praștia. Puteam să-l nimeresc chiar pe îngerul meu păzitor. Sau pe îngerii părinților mei. Nici în soare nu trăgeam niciodată. Se putea supăra, nemaivrând a doua zi să răsară. Cum să pot îndura o noapte atât de lungă? I-aș fi spus mamei ce-am făcut, și-ar fi răsărit ochii ei în locul soarelui. Dar nu s-ar fi crăpat decât în bătătura noastră de ziuă. Și ar fi venit ceilalți oameni din sat să ia lumină de la noi. Câte o mânuță de ziuă fiecare. S-ar fi terminat ochii mamei până la prânz. Și ar fi fost pentru ea toată viața seară. Iar eu n-aș mai fi avut de ce să aștept răsăritul soarelui.

În păsări mi-era milă să trag. Trăseseră odată niște băieți în cui­burile lor, și păsările crezuseră că pietrele sunt ouă și le clociseră, până când au ieșit din ele niște pui de pietre cu cioc și cu aripi. Iar puii ăștia au început, într-o zi, să zboare, făcându-le poftă pietrelor din râuri, ce voiau să zboare și ele. După cum tot asta voiau și pietrele mai mari care erau munții. 

Rămăseseră oamenii împietriți de spaimă. Dar toate acestea au ținut foarte puțin, pentru că pietrele cu aripi au căzut, când le era zborul mai dulce, din slăvile cerului, zdrobindu-se de pământ. 

Înțelegând ce soartă le așteaptă, pietrele celelalte și-au băgat repede de tot mințile în cap, dorindu-și să-și vadă liniștite de viața lor de pietre!

Norii erau cele mai potrivite ținte. Nu-mi puteau face nici un rău, dacă-i nimeream. Am slobozit în direcția lor puzderie de pietre. Asta până într-o după-amiază de vară, când a început ploaia și dintr-odată toate pietrele trimise spre cer cu praștia s-au întors răpăind pe pământ. Numai peste curtea noastră. 

Vezi ce-ai făcut? mi-a strigat din fundul grădinii salcâmul, care rămăsese fără frunze.

M-am rugat până seara de el să nu mă spună. Nu m-a spus, dar ai mei știau că eu sunt vinovatul. Dar, spre mirarea mea, nu m-au certat. Tocmai d-asta, pentru că nu m-au certat, n-am mai tras de atunci cu praștia niciodată.