Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Pilda „Fiului risipitor” dăltuită în lemn de Constantin Brâncuși

Pilda „Fiului risipitor” dăltuită în lemn de Constantin Brâncuși

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 23 Feb, 2021

Iată-ne ajunși în perioada Triodului, care debutează cu cele patru duminici premergătoare începerii Sfântului și Marelui Post: Duminica Vameșului și a Fariseului, Duminica Întoarcerii Fiului risipitor, Duminica Înfricoșătoarei Judecăți și Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. În toate aceste duminici Biserica ne cheamă să absolvim, pe rând, câte un examen, învățând patru lucruri esențiale în vederea urcușului duhovnicesc din post: școala smereniei, cea a bunelor nădejdi în iertarea și îndurarea primite de la Dumnezeu, apoi școala milosteniei și a făptuirilor bune și, în fine, școala iertării.

Duminica a doua din Triod ne prilejuiește întâlnirea cu paradigmatica Pildă a fiului risipitor. Cu toate că o auzim în fiecare an în pragul Postului Sfintelor Paști, rămâne mereu actuală, inepuizabilă, aducătoare de bune nădejdi. Nu cred că există cineva care să nu știe istoria unei progenituri răsfă­țate ce şi-a cerut partea de avere de la preabunul său tată, cheltuind-o departe de iubirea și grija paterne, în timp ce fratele său mai mare a rămas ascultător și supus în casa părintelui lor. Răzvrătitul și risipitorul fiu, ajungând sărac și rușinat de cele săvârșite, are totuşi puterea să privească în adâncul sufletului, să-și recunoască micimea și, cuprins de un profund regret, cutează să se întoarcă acasă, cerându-i iertare tatălui. În mod surprinzător pentru unii - îndeosebi pentru feciorul cel mare, neieşit vreodată de sub ascultare -, părintele își primește fiul rătăcit neașteptat de bine: îl îmbrățișează, îl iartă, reaşezându-l în drepturile de copil pierdute prin răzvrătire și existență ticăloșită. Literatura patristică abundă în interpretări care se întrec să evidențieze atât milostivirea tatălui, îndelunga sa așteptare, cât și curajul odraslei rătăcite, dar revenită în sine.

Surprinzătoare se dovedeşte inspirația exercitată de această pericopă evanghelică asupra artelor. Și pentru că vinerea trecută am comemorat împlinirea a 145 de ani de la nașterea lui Constantin Brân­cuși, vă propun să facem cunoștință cu „Fiul risipitor” al genialului sculp­tor român, care, dorind să sub­linieze puternica influ­ență a convingerilor și trăirilor religioase asupra operei sale, afirma: „Artistul nu e decât o smerită ­u­neal­tă în mâinile lui Dumnezeu”. Dăltuită în lemn, originala sculp­tu­ră brân­cușiană, intitulată „Fiul risipitor”, a fost realizată în 1914. Însuși Brâncuși afirma că, după ce și-a revăzut rudele de la Hobița, de ­unde plecase în urmă cu 5 ani, s-a gândit să imortalizeze întoarcerea sa în pământul străbun prin această creație.

Înainte de a-i desluși parte din sensurile profunde, să ne reamintim de impresionanta înrâurire exercitată de Sfânta noastră Ortodoxie asupra gândirii și operei celui mai cunoscut sculptor român. Se știe că „profetul artei moderne”, după cum a fost numit Brâncuși, avea o relație specială cu Dumnezeu. Însăși creația sa o reflectă în bună parte, după cum observa Mircea Eliade: „Redescoperind materia ca matcă a epifaniilor şi semnificaţiilor religioase, Brâncuşi a regăsit emoţiile şi inspiraţiile artistului din epocile arhaice”.

De unde oare această experiență a lui Brâncuși?! Fără tăgadă, din relația apropiată cu viața liturgică a Bisericii, din liniștea dobândită prin rugăciune și meditație, din bogăția nesfârșită de simboluri și taine oferite de trăirea în spațiul sacru ortodox. Încă din anii prunciei, Constantin Brâncuşi era fascinat de dangătul clopotelor secularei chinovii Tismana. Mai târziu, a devenit clopotar şi corist la Biserica Madona Dudu din Craiova. Apoi, în timpul studiilor la Facultatea de Arte Frumoase din Bucureşti, Brâncuşi activa și ca membru al corului Bisericii Mavrogheni din Capitală, unde cânta cu multă virtuozitate. Relația lui cu Dumnezeu nu a încetat nici după stabilirea în capitala Franței. În 1906 a devenit cântăreţ de strană şi paracliser la biserica ortodoxă română „Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavriil” din Paris, iar în ceea ce priveşte atelierul său de lângă Orașul luminilor (Impasse Ronsin, 11), pe acesta sculptorul îl considera un fel de metoc al Mănăstirii Tismana: „Am deschis o biată filială a (mănăstirii) Tismanei, aici, în Impasse Ronsin, 11”. Locul de plăsmuire a creațiilor sale a devenit o fereastră către cer, un spaţiu unde el, timp de peste 40 de ani (1915-1957), a conversat şi a conlucrat în chip armonios cu materia, aflându-se totodată într-un tainic și rodnic dialog cu Dumnezeu, după cum însuși afirma: „Statuile mele sunt ocaziuni ale medi­tației. Templele și bisericile au fost și au rămas întotdeauna lăcașuri ale meditației”.

Revenind la „Fiul” lui Brâncuși, se observă că artistul a decis să-l înfățișeze îngenuncheat, purtând o povară pe umeri, expresie a „lucrării” distructive a păcatului în existența umană. Micimile îl gârbovesc pe om către teluric, nelăsându-l să mai vadă fața Tatălui, lumina și iubirea lui Dumnezeu. Păcatul îi schimbă traiectoria: din călător spre înălțimi devine dru­maș către pământ. Se observă în creația lui Brâncuși că fiul poartă pe umeri o încărcătură ce-i pune în pericol însăși poziția verticală, sugerând astfel că prin păcat omul scade și decade, pierzându-și echilibrul necesar călătoriei către Patria cerească. Greutatea de pe umeri poate fi a păcatelor sale, dar și „povara” iubirii nemărginite a părintelui său, care-l îmbrățișează fără a-l întreba nimic stânjenitor, fără să-l certe pentru viața promiscuă pe care a ales s-o ducă departe de iubirea și pronia Lui.

Dincolo de simbolism, meditând în fața mișcătoarei sculpturi, se cuvine să ne amintim de cuvintele Evangheliei despre întoarcerea fiului rătăcit și revenit întru iubirea Tatălui și, dea Domnul, să plănuim cât mai repede a noastră întoarcere.

Citeşte mai multe despre:   Pilda Întoarcerii Fiului risipitor  -   Triod  -   Constantin Brancusi