Pilda lui Zaheu într-o lume a standardelor amăgitoare

În Duminica a 32-a după Rusalii, Biserica ne prezintă o preafrumoasă istorisire a întoarcerii unui om către Dumnezeu, un personaj desconsiderat în patria sa.

Mântuitorul călătorea către Ierusalim, ultimul Său drum pământesc. Mergea către cruce tocmai pentru a-și arăta nemăsurata iubire față de oameni.

Mântuitorul a pornit pe drumul vechi de pe valea Iordanului, trecând prin Ierihon, orașul în care a făcut multe minuni. Chiar dacă era oraș cu oameni la o măsură morală nu prea înaltă, Mântuitorul a vădit felurite semne ale bunăvoinței Sale, arătându-Și dumnezeirea și negrăita iubire față de oameni. De această dată nu a vindecat un orb cum s-a întâmplat cu puțin timp în urmă, ci l-a vindecat de orbire sufletească pe mai-marele vameșilor din Ierihon.

Mântuitorul, pe ultimul drum către cetatea Ierusalimului, a făcut două vindecări: un orb care ședea la marginea drumului și un altul care nu vedea sufletește, depărtându-se de Dumnezeu, trăind într-o permanentă nepăsare duhovnicească şi purtând grijă doar pentru momentul prezent.

Ni se spune că Zaheu era un păcătos care a dat lecții drepților. Un cunoscut duhovnic și profesor predicând la amvon și în fața studenților spunea: În viața mea am întâlnit mulți oameni pe care i-am spovedit, unii virtuoși, rugători, postitori și milostivi, dar care aveau o mândrie pe care nu am putut-o înțelege niciodată. Sunt unii care se consideră drepți, dar nu sunt în realitate. Am întâlnit și oameni păcătoși care erau smeriți și își recunoșteau starea lor și doreau să devină mai buni. Doreau să se pocăiască.

Cuvântul pocăință, pe care îl avem din limba greacă, nu înseamnă doar căință, regret pentru păcatul săvârșit, ci reprezintă întoarcerea din rătăcire, ceea ce înseamnă că de la acel moment trebuie să mergi pe alt drum renun­țând la cel vechi. Grecii folosesc cuvântul epistrofi care înseamnă de fapt întoarcere, nu doar schimbare și părere de rău pentru câteva clipe și apoi continuarea aceleiași stări, ci întoarcerea pe un drum nou.

Vameșul cunoscut, despre care Evanghelia oferă amănuntul că era mai-mare peste vameși, era slujitor slugarnic al stăpânirii romane, perceptor, care culegea foloasele din urma terenurilor, caselor și mărfii care circula în acea zonă a comerțului din vremea respectivă la Ierihon. Cea mai mare parte din avuția lui o strânsese pe nedrept. Vameșii aveau mandate pe cinci ani, care se puteau prelungi, dacă erau apreciați de stăpânirea romană. Astfel, într-un mandat sau mai multe, vameșii săvârșeau numeroase nedreptăți. Înainte de a le cere Mântuitorul schimbarea felului de a fi, a făcut-o și Ioan Botezătorul, la râul Iordanului, îndemnându-i să fie corecți, să nu nedreptățească pe nimeni (Luca 3, 12-13).

Vameșul din Ierihon era nedrept, puternic și temut în zonă, iar oamenii murmurau, pentru faptul că în drumul Său prin Ierihon, Mântuitorul l-a zărit pe Zaheu, care urcase într-un sicomor, fiind mic de statură și dorea să-L vadă pe Cel despre Care auzise lucruri minunate. Înainte ca Zaheu să spună vreun cuvânt, Domnul văzându-l i-a spus: Zahee coboară-te căci astăzi în casa ta trebuie să rămân (Luca 19, 5). Evanghelia spune că mulțimea era uimită: Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos (Luca 19, 8).

Altă dată, când Mântuitorul a intrat în casa unui fariseu ca să mănânce pâine, o femeie păcătoasă a venit și a turnat mir pe capul și picioarele Mântuitorului cu dorința schimbării vieții ei, dar cei de față aveau cuget necurat, plin de gânduri străine, de nesinceritate, întrucât spuneau în sinea lor: Acesta, de-ar fi proroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă (Luca 7, 39). Mântuitorul a rostit atunci o pildă cu un cămătar care avea doi datornici, cărora le iertase datoria. Aceleași cugete necuviincioase nutreau față de Hristos și oamenii din Ierihon, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos.

Gândire asemenea celor din casa fariseului ori din cetatea veche a Ierihonului avem și noi. Ne așezăm în locul lui Dumnezeu și ne considerăm judecătorii lumii, îi condamnăm pe cei de lângă noi, fără să-i cunoaștem îndeaproape sau chiar deloc…

Mântuitorul a intrat în casa lui Zaheu chiar dacă era om păcătos și nedrept, pentru că văzuse înainte ce schimbare exista în lăuntrul inimii lui. Nu cred că mai întâlnim un exemplu atât de grăitor, cu vreun om care să-și arate, îndată după întâlnirea cu Mântuitorul, pocăința și roadele ei.

Dacă afirmăm că ne-am rugat, am postit, am făcut și vreo faptă bună, Zaheu reprezintă măsura înaltă a acestora. Evanghelia spune că bucurându-se de vizita Domnului în casa lui, în contrast cu atitudinea manifestată de locuitorii cetății, Zaheu a spus: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Luca 19, 8). Cine dintre noi este dispus să ofere jumătate din avere? Este grăitor cazul unei femei văduve, care a oferit toată averea în fața Domnului, în Templul din Ierusalim. Întreaga sa avere erau doi bănuți, pe care Biserica și istoria îi pomenesc mereu, spunând că a dat tot ce avea. Zaheu a dat jumătate din avuția lui, ceea ce ne face să înțelegem că știa preceptele Legii Vechi: şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Luca 19, 8). Legea Vechiului Legământ spunea: dacă cineva a furat oaia săracului, era obligat să-i înapoieze patru oi. Zaheu știa acest lucru și de aceea a spus acestea înaintea Domnului și a celor care îl ascultau, poate mulți dintre ei nedreptățiți de către el.

Zaheu devenise deodată un om nou, profund schimbat după întâlnirea cu Mântuitorul. Într-o asemenea ipostază, Mântuitorul nu l-a judecat, nici nu l-a jignit, nu i-a spus nimic în public. Ar fi putut face un rechizitoriu aspru asupra atitudinii lui de până atunci, dar Mântuitorul are pedagogia cea adevărată. El doar iartă, iar după întâlnirea cu El, oamenii își schimbă viața.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Timotei, spune: Vrednic de crezare este cuvântul că Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși dintre care cel dintâi sunt eu (I Tim. 1, 15). Și dacă marele Pavel, Apostolul Neamurilor, cel mai zelos misionar, a spus că este cel dintâi dintre păcătoși, înseamnă că noi suntem cu mult mai mult decât el pentru faptul că nu avem smerenie. Evanghelia ne arată că trebuie să-i apreciem pe păcătoșii smeriți care sunt mai aproape de Dumnezeu decât drepții mândri.

Constituțiile Apostolice spun că Zaheu a părăsit cele trecătoare, stăpânirea romană, vama și subordonații, cu toate lucrurile care îl legau de lumea aceasta și a devenit unul dintre cei șaptezeci de ucenici și apostoli, însoțindu-l pe Sfântul Apostol Petru în câteva călătorii, mai târziu fiind așezat episcop la Cezareea Palestinei. În lucrarea de păstor al sufletelor, Zaheu a vorbit tuturor despre întâlnirea sa cu Domnul. Ce frumos ar fi dacă am mărturisi despre bunătatea Domnului față de noi, despre întâlnirea cu El în Biserică, Sfânta Euharistie şi rugăciunile profunde. Aceste trăiri pe care unii le simt, le experiază, iar alţii nu le înţeleg sunt frumos aşezate într-un tropar la Utrenie: În Biserica Slavei tale stând, în cer ni se pare a sta. Toate acestea trebuie să le facem cunoscute, aidoma lui Zaheu, fostul vameș, următor poruncilor Mântuitorului.

În cetatea Ierihonului, nu prea departe de biserica românească, se află o mănăstire coptă, cu câțiva monahi. Acolo, într-un paraclis, se păstrează un fragment din moaștele Sfântului Ierarh Zaheu din Ierihon, rugător pentru cei care doresc schimbarea vieții lor. Sunt multe exemple în istoria îndepărtată sau recentă a poporului român, care vorbesc despre oameni care și-au schimbat viața, au fost darnici, au dat mai mult de jumătate din avuția lor săracilor, neputincioșilor și poporului întreg, zidind mănăstiri și biserici. Câtă dăruire și larghețe a inimii! Se poate ca toţi aceștia să fi învățat tocmai de la Zaheu vameșul, știind că faptele mărinimiei aduc binecuvântarea lui Dumnezeu.

Trăim într-o vreme când sunt căutate alte repere care nu vorbesc niciodată despre Dumnezeu. Rareori constituie adevărate modele spre care trebuie să privim. Modelul central rămâne Mântuitorul Hristos, dar și sfinții bineplăcuți Lui, care ne îndeamnă la schimbarea felului nostru de a fi.

Câteva versuri vorbesc despre dorul omului după Dumnezeu, dorul pe care îl avem de la Botez, când am devenit fii ai luminii (Efeseni 5, 8), naşii mărturisind pentru noi că ne vom depărta de întuneric și de slujitorii diavolului: Mi-era dor să Te văd, să Te-aud/ Ca Zaheu pe creanga lui de dud,/ Să Te simt în suflet comoară,/ Cum Te-a simţit vecia-ntâia oară,/ Când stelele nu aveau nume,/ Când nu-ntinseseşi cortul peste lume (Mitropolitul Bartolomeu Anania). Cuvintele poetului ierarh fac referire la dorul lui Zaheu, care nu-L văzuse pe Mântuitorul, dar care, în poziția pe care o avea, auzise de minunile și cuvintele propovăduite și de oamenii care și-au schimbat viața după întâlnirea cu El. Acest dor a fost răsplătit de Domnul la întâlnirea cu El, prin cuvintele pe care nădăjduim să le auzim și noi: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia (Luca 19, 9).

Ne rugăm să auzim și noi într-o zi această binecuvântare când Domnul va veni la noi, dacă-i primim pe săraci, pe călători, pe cei mari și pe cei mici, găsind un pahar dat în nume de ucenic, pentru care vom primi răsplată. Știm că prin vizite, fapte bune și iubire, tainic ne întâlnim cu El. Fericiți sunt cei care-I deschid ușa și-L primesc în casă cu bucuria lui Zaheu vameșul.

Rânduiască Domnul să avem bucuria întoarcerii, asemenea vameșului din Ierihon, primind binecuvântare și iertare de la Mântuitorul lumii!