Pilde vechi, pilde noi: Cui foloseşte sărăcia?

Un studiu realizat de Banca Mondială la sfârşitul anului trecut arăta că, în ciuda campaniei intense împotriva sărăciei, programele acestei instituţii au eşuat în tentativa de ridicare a nivelului de trai în ţările sărace. Acel studiu concluziona că nu numai creşterea economică în sine este importantă, ci şi modul în care sunt distribuiţi banii în economia unei ţări. În probarea acestei afirmaţii, studiul arăta că în România, ca de altfel şi în China, Sri Lanka şi în multe ţări latino-americane, deşi s-a înregistrat o creştere economică la nivelul ţării, beneficiile au fost limitate de creşterea, în acelaşi timp, a inegalităţii economice, căci cei mai mulţi bani au ajuns tot în buzunarele celor bogaţi. Deşi recente, aceste concluzii nu ne miră pentru că la fel s-a întâmplat de la începuturile omenirii. Dintotdeauna au fost bogaţi şi săraci.

Privită din perspectivă creştină, sărăcia materială, în mod asemănător tuturor relelor, îşi are originea în călcarea poruncii primordiale de către protopărinţi, fiind îngăduită de Dumnezeu datorită importanţei sale în planul mântuirii. Ea constituie un prilej pentru toţi oamenii, indiferent de poziţia socială, de a face fapte bune. Bogaţii au posibilitatea să-şi manifeste grija faţă de săraci, acordându-le bunurile necesare traiului, iar cei aflaţi în suferinţă să-şi poarte condiţia cu demnitate şi cu recunoştinţă faţă de binefăcătorii lor. Atât unii, cât şi ceilalţi au posibilitatea ca, printr-o poziţionare conformă cu învăţătura de credinţă, să dobândească virtuţi mântuitoare.

În Vechiul Testament, întâlnim mai multe accepţiuni ale termenului de sărăcie, în funcţie de anumite evenimente survenite în istoria poporului evreu. În mentalitatea străveche iudaică, sărăcia materială era identificată cu vinovăţia (datorată căderii în păcat), fiind o urmare a acesteia. După exil, conţinutul termenului cunoaşte o modificare a sensului. Săracii erau oamenii fără ştiinţă de carte, cei neînvăţaţi. În Noul Testament, alături de semnificaţia materială, sărăcia definind lipsa bunurilor necesare traiului, întâlnim şi pe ce „săraci cu duhul“, formulă despre care părintele Galeriu spunea că este o „sărăcie conştientă de sine în faţa nesfârşitei bogăţii a lui Dumnezeu şi a creaţiei“.

Dar cine a fost Săracul Săracilor? Începând cu extrema sărăcire de Sine, care este însăşi coborârea Sa din slava cerească, „chip de rob luând“, Mântuitorul se naşte într-o familie modestă, într-o iesle, şi trăieşte în lume ca om sărac: „Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul“ (Matei 8, 20). În ciuda sărăciei Sale materiale, Domnul nostru Iisus Hristos manifestă o atitudine prietenoasă faţă de oamenii săraci, dar curaţi cu inima, cărora, în mod constant, le asculta rugăciunile şi le împlinea, potrivit trebuinţelor fiecăruia: „Săracul acesta a strigat şi Domnul l-a auzit pe el şi din toate necazurile lui l-a izbăvit“ (Psalm 33, 6).

Comportamentul pe care noi, ca şi creştini, trebuie să-l avem faţă de săraci se fundamentează pe legea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, exprimată de Mântuitorul în porunca „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 22, 37-39). Datoriile generate de aducerea la îndeplinire a poruncii se concretizează în faptele milei trupeşti şi faptele milei sufleteşti. Ambele categorii de fapte sunt egale ca importanţă şi valoare, fiind răsplătite prin hotărârea dumnezeiască: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi împărăţia care s-a gătit vouă de la întemeierea lumii…“ (Matei 25, 34-36). Prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti şi primirea harului sfinţitor, credinciosul dobândeşte virtuţile cumpătării, milei, bunătăţii, generozităţii. În situaţia contrară, păcatele generate - lăcomia, avariţia, nedreptatea, idolatria, nemilostivirea - sunt abateri de la legea divină şi constituie obstacole în calea mântuirii sufletului creştinului.