Plângând cu amar... aidoma celor de odinioară

Canonul Mare al Sfân­tului Andrei Criteanul, care se citeşte în aceste zile în biserici, ne îndeamnă la smerenie și po­căință. Sunt zile de umilinţă şi tăcere, în care trebuie să ne sporim viaţa cu fapte bune, cu lacrimi şi post, nu pentru a fi lăudaţi de oameni, nici pentru a ne arăta altora că am reuşit întru cele duhovniceşti. Cântările liturgice ne îndeamnă în această perioadă la o privire interioară întru întâmpinarea marii sărbători a Învierii Domnului. În aceste zile ne sunt amintite chipurile celor care s-au întors către Dumnezeu plângând cu amar păcatele lor, dar şi ale celor care au rămas departe de El, în împietrire şi iubire nemăsurată de sine.

Între exemplele de pocăință, cel al regelui și profetului David este grăitor. Împăratul David, apăsat fiind de păcatele uciderii şi desfrâului, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, cerându-I să-l curăţească de această întinăciune: „Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte... Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Ps. 50, 3, 8). Psalmul 50 este o tulburătoare rugăciune de căinţă, de regret adevărat. Penitentul imploră milostivirea lui Dumnezeu pentru a-i şterge fărădelegea şi a-i curăţa păcatul pe care-l recunoaşte.

Despre pocăința lui și despre darul lacrimilor ne vorbeşte, de asemenea, şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cât trăim în această viață putem să ne pocăim fiindcă este mare frica pedepsei pentru păcatele noastre dacă pocăința nu o ia înainte. «Să întâmpinăm fața Lui întru laudă și în psalmi să Îi strigăm Lui...», după cum spune psalmistul David în psalmul 94. Să stingem focul păcatelor nu cu apă, ci cu puține lacrimi; focul păcatului este mare, dar se stinge cu puține lacrimi, pentru că lacrima stinge văpaia fărădelegilor și spală din nou întinăciunea păcatului. Faptul acesta îl mărturisește fericitul David care arată marea putere a lacrimilor zicând: «Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda...» (Psalmul 6); și cu sigu­ran­ță, dacă ar fi vrut să arate doar mulțimea lacrimilor lui, ar fi fost de ajuns expresia «cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda...», de ce însă a pus înainte verbul a spăla, ca să arate că lacrimile sunt baia care îl curăță pe om de păcatele lui”.

Un alt exemplu pilduitor de pocăință este cel al regelui Manase. Acesta a săvârșit nenumărate fărădelegi, fiindcă și-a întins mâinile împotriva celor drepți și a aşezat idolii în Templu, umplând cetatea de ucideri şi multe altele... Şi-a spălat toate păcatele prin pocăință adâncă și cuvinte alese cu atenţie, din adâncul inimii şi adresate lui Dumnezeu, Preamilostivul.

Astfel, între textele păstrate din Vechiul Legământ avem la slujba Pavecerniței Mari una dintre cele mai adânci rugăciuni de pocăință care s-au scris vreodată. Autorul, regele Manase, spunea: „Așadar Tu, Doamne, Dumnezeul celor drepți, n-ai pus pocăință pentru cei drepți: pentru Avraam și Isaac și Iacov, care nu Ți-au greșit Ție, ci ai pus pocăință mie, păcătosului, pentru că am păcătuit mai mult decât nisipul mării. Multe sunt fărădelegile mele și nu sunt vrednic a căuta și a privi la înălțimea cerului, din pricina mulțimii nedreptăților mele. Strâns sunt eu cu multe cătușe, încât nu pot să-mi ridic capul și nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat și rău am făcut înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale, ci fapte urâte am făcut, înmulțindu-mi smintelile. Dar acum îmi plec genunchii inimii, rugând bunătatea Ta și zicând: «Am păcătuit, Doam­ne, am păcătuit și fărădelegile mele eu le cunosc; însă tot eu cer, rugându-Te: iartă-mă, Doamne, iartă-mă și nu mă pierde din pricina fărădelegilor mele, și nici nu mă osândi la întuneric sub pământ, căci Tu ești, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc»”.

În aceste zile, dacă suntem atenţi, ne putem folosi de post așa cum trebuie, după cum ne învaţă Părinţii Bisericii. Să înălțăm rugăciuni fierbinți către Dumnezeu, alungând nepăsarea. Putem vărsa lacrimi, disprețuind păcatele noastre şi să descoperim înaintea lui Hristos plăgile (rănile) sufletului nostru. Să cerem vindecare de la El și să facem lucrurile bune, arătând zdrobirea sufletului, milostenie, înfrânarea patimilor care ne tulbură cugetarea, îndepărtându-le din sufletele noastre, privind la exemplele pocăinţei de odinioară.

Aşa ne învaţă şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cu toate că ninivitenii erau sub povara grea a atâtor păcate, deoarece au arătat pocăință mare, n-au avut nevoie de mai mult de trei zile ca să cheme bunătatea lui Dumnezeu și să îndepărteze hotărârea care s-a dat împotriva lor. Dar de ce amintesc eu doar despre niniviteni; tâlharul pe cruce n-a avut nevoie nici de o zi, nici măcar o oră nu i-a trebuit pentru a se mântui, atât de mare este iubirea lui Dumnezeu față de oameni. Adică, atunci când Domnul vede puterea voinței noastre și faptul că ne apropiem de El cu dorință puternică, nu întârzie, nu amână, ci ne dăruiește iubirea Sa și ne zice: «Atunci vei striga și Domnul te va auzi...», la strigătul tău El va spune: «Iată-Mă!»” (Isaia 58, 9).

În această vreme a postului ne aducem aminte de câteva cuvinte pe care cei de demult, inspirați de Dumnezeu, le-au spus atunci şi ni le-au lăsat spre folos.

În capitolul I, versetul 18, profetul Isaia ne spune: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face”.

Acelaşi Proroc Isaia în capitolul 58, versetul 6, grăieşte: „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor.”

Prorocul Daniel, vorbind despre vremea pocăinței, spunea: „În vremea aceea, eu, Daniel, am petrecut trei săptămâni în jale. Pâine bună n-am mâncat, carne şi vin n-am pus în gura mea şi cu miresme nu m-am uns, până ce nu s-au împlinit trei săptămâni de zile” (Pro. Daniel 10; 2, 3).

Este vremea eforturilor pentru curățirea inimii. Între toate îndemnurile şi exemplele pilduitoare pe care le avem înaintea ochilor noștri, în toată această perioadă, să nu zăbovim a ne mângâia sufletul cu imnurile şi inspiratele alcătuiri din Canonul Sfântului Andrei Criteanul, Canonul de pocăință către Mântuitorul Hristos, către Puterile Cerești, către Îngerul Păzitor.

Întreg tezaurul liturgic al Bisericii noastre ne cheamă la pocăinţă şi la curăţirea sufletului spre întâmpinarea Mirelui.

Psalmul 50, Rugăciunea regelui Manase, cunoscuta rugăciune cu care se mântuiesc călugării și credincioșii deopotrivă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, vorbesc despre întoarcerea omului căzut pe calea acestei vieți, a celui rănit de tâlharii patimilor, a celor care abia sunt vii, dar care nu își pierd nădejdea în Dumnezeu.

Aceste exerciții de pocăință sunt lucrări sau trepte greu de urcat, dar nu imposibil de realizat pentru a ne duce către întâlnirea cu Mântuitorul Hristos. De aceea, Părinții Bisericii au zis că puțină este lupta și veșnică răsplata.

Despre pocăință Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Gândindu-ne la ziua Înfricoșătoarei Judecăți și la focul iadului, la pedepsele cumplite, să ne întoarcem de la calea înșelătoare, pentru că va veni ceasul în care realitatea acestei lumi se va pierde și atunci nimeni nu va putea să se lupte. Când se încheie această viață, nu mai putem face nimic; când se sfârșesc întrecerile pe stadion, nu mai putem să câș­tigăm cununile. Această vreme a vieții de aici este pentru pocăință, cealaltă de după moarte este pentru judecată. Această vreme este pentru luptă, cealaltă pentru cununi. Aceasta este pentru osteneală, cealaltă pentru desfătare și răsplătire”.

În finalul Canonului Mare, Sfântul Andrei Criteanul sintetizează modelele de pocăință: „Ca tâlharul strig Ţie: Pomeneş­te-mă! Ca Petru plâng cu amar: Iartă-mă, Mântuitorule! Strig ca vameşul, lăcrimez ca păcătoasa. Primeşte-mi tânguirea, ca oarecând pe (cea) a cananeencei, căreia şi eu urmând, strig: Miluieşte-mă, Fiul lui David! Mă ating de poală ca femeia căreia îi curgea sânge; plâng ca Marta şi ca Maria pentru Lazăr.

Alabastru cu lacrimi turnând pe capul Tău, Mântuitorule, ca nişte mir, strig ca păcătoasa care cerea milă.

Eu sunt, Mântuitorule, drahma cea împărătească pe care ai pierdut-o de demult; dar aprinzând făclie pe Mergătorul înaintea Ta, Cuvinte, caută și află chipul Tău. Timpul vieții mele este scurt, și plin de dureri și de răutate, dar întru pocăință primeș­te-mă și întru cunoștință mă cheamă, ca să nu mă fac câștig și mâncare celui străin; Mântuitorule, Tu Însuți mă miluiește.”

Exeget al Sfintelor Scripturi şi dăruitor al Liturghiei spre sporirea noastră duhovnicească, Sfântul Ioan Gură de Aur ne aşază un îndemn autentic şi actual despre post: „Postești? Arată-mi-o prin fapte... Cum? Vezi un sărac, ai milă de el; un dușman, împacă-te; un prieten înconjurat de nume bun, nu-l invidia. Nu numai gura și stomacul să postească, rămânând curate de răpire și lăcomie, ci și toate celelalte; picioarele nealergând la priveliști urâte, ochii neprivind cu ispitire frumuseți străine, gura să postească fără a vorbi rușinos despre alții.”

Să ne bucurăm şi să folosim aceste ceasuri de pocăință prin care nădăjduim să dobândim mila cea bogată a lui Dumnezeu și iertarea Lui părintească.