Plânset de bucium la mormânt de maică

Aruncând privirea pe coperta unei cărți, de unde o maică, pre numele ei Elena, se uită îngândurată și parcă se întreabă ce va gândi lumea despre ea, și cetind apoi bucoavna, mi-am adus aminte de o scriere sadoveniană, „Cântecul amintirii”. În paginile acestei povestiri meșterul cel mare ne face părtași acelei stări unice, de care pomenesc cei vechi prin minunata lor zicere: „Acolo șezum și plânsem”. În făptura fiului acestei maici, a copilului de odinioară și a monahului și ierarhului de mai târziu, Timotei, iubitor nețărmurit al celei care l-a plămădit, a răsunat această întrebare și a căutat grabnic și cuprinzător răspuns. A poftit la un fel de priveghi după priveghi pe cei care au cunoscut-o și i-a rugat smerit să povestească. Se strânseseră ca pe vremuri lângă o movilă de pământ dintr-un țintirim de sat ca să depene amintiri despre o ființă intrată în țărână și urcată cu sufletul la cer. Cuvintele se iveau cu sonori­tăți de plânset de bucium, cum scrie Sadoveanu că lăsa impresia vorbirea Badei Mihalache, eroul amintitei creații. Vorbele lunecau pe un arcuș de vioară și se suiau precum prigoriile către tării ca să auză în acele depărtări maica Elena ce cred semenii de dânsa. Erau mulți cei care răspunseseră chemării, nu chiar câtă frunză și iarbă, dar destui la număr, că n-aveai cum să-i îmbrățișezi cu privirea. Se auzea glasul dulcelui corn eminescian. Fiul mai întâi și întâi dusese la gură acest instrument al tânguirii mărturisitoare. Prin vocea sa mângâietoare glăsuiau slovele ca de izvod ale unui slujitor al Altarului din alte orizonturi, L’abbe Mark. Se desprindeau din acestea niște înțelesuri care i-ar fi mers de minune la suflet maicii Elena. Era povestea unei mame, care râvnise, aidoma celei a lui, să aibă copilul preot. Însemnările purtau chiar titlul „Mamă de preot”. Maica Elena, aidoma aceleia evocate de abate, a fost pătrunsă în toată lăuntricitatea făpturii de îndemnul abatelui adresat tinerelor fete, viitoare mame: „Există o măreție ce v-o oferă Dumnezeu, o imensă fericire pe care v-o pune la dispoziție. Nutriți dorința, dorința arzătoare de a avea un fiu preot. Acesta este un mijloc de a vă prelungi existența și a vă imortaliza numele între oameni”. Era îndrep­tățit fiul, după cum se săvârșiseră toate în existența mamei sale și a sa, să rostească la fel ca abatele Mark: „Dormi în pace în mormântul în care fiul tău te-a văzut coborând, ducând cu tine jumătate din sufletul său, sau mai bine zis, bucură-te acolo sus în ceruri, unde urcă neîncetat sufletele evanghelizate de copilul tău. Lacrimile, cuvintele și strădaniile tale nu s-au pierdut în zadar...”

S-a lăsat tăcere cât fiul și-a tras sufletul și i s-au uscat lacrimile. Apoi s-a adresat tulburat acelei mari strânsuri de omenire și a scos din sipetul cel tainic „sfioase amintiri” privitoare la maica sa, ce conturau efigia unei ființe cu vocație jertfitoare, una care a bătut din copilărie cărarea înspre lăcașul de rugăciune, iar odată cu înveșnicirea omului ei, blândul și vrednicul Miron Aioanei, „nu a mai cunoscut decât drumul Bisericii”. S-au rânduit la scurt timp în acea poiană a Livezii Maicii Domnului de la Rădășenii Fălticenilor alte și alte grăiri. Se prefirau ecourile lor asemenea unei cântătoare viersuiri de toacă la chindie. Trecut-au toate, strânse în buchet cinstitor, în paginile cărții „Aduceri aminte despre viața mamei mele ELENA AIOANEI”, ce-l are autor pe Vlădica Timotei. Ierarhi din rotundul românesc, dar și din necuprinderea lumii, și-au așternut în slovenire ca de pergament de demult compasiunea și au elogiat darurile de care se făcuse vrednică maica fârtatului lor de vlădicie. Se alăturau cuvinte de îmbărbătare pentru cel în veșmintele cernite ale durerii.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în mesajul său surprinde într-o exprimare lapidară, dar de miezoasă elocvență, esența ființială a maicii Elena, aceea „de model luminos al mamei creștine”. Întru aceeași zugrăvire a chipului interior, înduhovnicit, se rânduiesc cu tăietură de daltă într-o pisanie rostirile tuturor ierarhilor, preoților, monahilor, monahiilor, zeci și zeci, care au simțit nevoia să pună la căpătâi floarea unei vorbe bune. Sunt formulări memorabile, ce relevă trăsăturile cele alese ale roabei lui Dumnezeu Elena, care a fost „lumină și iubire”, „smerită alcătuire omenească”, cu „viață de sfințenie”, „statornică în credință”, „bună mamă și femeie creștină evla­vioasă”.

La zugrăvirea acestui portret au venit cu tușele cele pline de expresivitate, izvorâte din trăire în comuniune, laicii, cei care au prețuit-o pe maica Elena ca pe un om care știa să țină mereu aprinsă candela iubirii aproapelui, purtătoare în potirul inimii a duhului bătrân din Porunca Mântuitorului, ce-i venea în minte Fiului de fiecare dată când își vedea mama, sau de îi zbura gândul la ea: „Să vă iubiți unul pe altul precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 12, 13).

Maica Elena și-a iubit mult semenii și s-a străduit, după puterile ei, să le fie reazem în momente grele. S-a bucurat de bucuria fiecăruia. Tocmai asta au ținut să reliefeze într-un chip deosebit cei adunați în soborul amintirii. Daniela Popa și-o aducea aminte ca pe „o icoană de dor”, mărturisind cu emoție că „Mama Elena m-a învățat ce e rugăciunea. Că rugăciunea nu se face doar cu buzele, ci mai ales cu disponibilitatea și bunătatea de a privi oamenii așa cum îi privește Dumnezeu”.

Vorbele sfatului neuitării dintr-un imaginar țintirim de sat românesc se țeseau într-o pânză de vrajă. „Neșterse amintiri dintr-o dumbravă minunată”, potrivit zicerii bunei prietene a maicii Elena, admirabila profesoară Mioara Gafencu. „Doamna bună ca pâinea caldă”, e o tâlcuire a altei de seamă viețuitoare a Fălticenilor, farmacista Maria Mitocaru. La rândul ei, scriitoarea Doina Cernica o descria ca pe „un om pentru care Iubirea și Credința au dat rost major și frumusețe vieții”. Profesoara și poeta Mihaela Grădinariu conchidea în mesajul ei de la Râșca că prin suișul în Împărăția lui Dumnezeu din înalturi a Doamnei Elena Aioanei vom fi „mai săraci și lipsiți aici, mai bogați cu o Maică rugătoare în Cer”.

Se însera în acel ochi de poiană din Grădina de poveste a Rădă­șe­nilor. Pogorâse liniștea peste care se rotea plânsetul de bucium, cătând potecă spre ținuturile celeste unde se afla maica Elena. Viețuia hăt sus, în nevăzut, dar i se auzeau condurii pășind și pe pământ. O adusese aici „Cântecul amintirii”. Se înlănțuia răscolitor, psalmic, amintindu-ne de o altă scriere sadoveniană, „Ochi de urs”. În spusele de la sfârșitul povestirii, cele ale eroului principal, om al pădurii din Valea Frumoasei, Culi Ursake, ni se dezvăluie noima și putința acestei împreunate existențe cerești și pământene de după marea trecere. „Căci morții noștri, câtă vreme îi dorim, stau în noi și-n preajma noastră; iar când începem a-i uita, ne părăsesc; între ei și noi se așază nu numai moartea, ci și viața”. Adică suntem chemați a fi străjerii memoriei. Unei asemenea chemări-datorie i-a răspuns fiul maicii Elena, Preasfințitul Părinte Timotei. E cel care, și prin această carte, alăturată cultului îndătinat al morților respectat cu sfințenie, ține aprinsă flacăra aducerii aminte. Se învred­ni­cește laolaltă cu toți cei care au iubit-o pe maica Elena, intonând acel înălțător „Cântec al amintirii” întru perpetuă Înviere.