Plânsul fântânilor

– Ioaneee!

Cine o fi strigat? Am ieșit la poartă și-am privit de-a lungul drumului. Nu era nimeni.

– Gheorgheeee!

O voce fără om, adică de una singură, umbla, noapte de noapte, prin sat, strigând întruna.

Într-un loc:

– Marineee!

În altul:

– Tudorooo!

Aci:

– Vasileee!

Dincolo:

– Leanooo!

Erau și alte nume.

Îi știam pe toți cei care le purtaseră. Nu mai trăia nici unul. Oare cine îi striga? Și de ce?

Am stat câteva nopți la pândă, ca să văd a cui era vocea care striga, descoperind că sunt mai multe. Pornea de la fiecare răscruce de drumuri câte una. Se cunoșteau între ele. Se întâlneau rareori una cu alta, pentru că-și împărțiseră ulițele.

Nu-și spuneau niciodată bună seara, când se întâlneau, pentru că nu voiau să se mintă. Serile lor nu mai erau de foarte multă vreme bune. La fel, diminețile și nopțile. Chiar anii, în întregimea lor. Îndeosebi cei din urmă.

– Nu ne răspunde nimeni.

– Cum să ne răspundă? Oamenii pe care îi strigăm sunt morți.

– Tot așa suntem și noi.

– Nuuu! a țâșnit din întuneric glasul meu. Măcar voi să nu muriți.

Vocile pe care le auzisem stând de vorbă erau ale fântânilor ce îmi potoliseră setea când eram copil. Cea de povești, în primul rând, abia după aceea setea de apă.

Prima dintre aceste povești o văzusem cu ochii mei. O vedeam în fiecare dimineață, încă înainte de a se crăpa de ziuă, când oamenii scoteau cerul din pământ așezându-l apoi deasupra satului. Abia după asta umpleau ciuturile cu apă. Rămânea în fiecare ciutură nițel cer, pe care-l sorbeam împreună cu apa.

Povestea scoaterii cerului din fântâni era cea mai frumoasă dintre toate. Existau însă și alte povești, la fel de adevărate, dar triste. Ca, de exemplu, cea a miresei ce s-a aruncat în fântâna din colțul casei lui Petre Cârlig, de supărare c-o măritaseră ai ei c-un băiat pe care nu-l iubea. Cu toate că nu avea nici o vină, fântâna cu pricina a fost părăsită. Oamenii s-au întors după zeci de ani la ea, dar au părăsit-o din nou. Apa scoasă din adâncul ei era sărată, nefiind de fapt apă, ci lacrimi.

O nenorocire la fel de mare s-a petrecut la fântâna cu jgheab de la marginea satului cunoscută sub numele de Duduita. Tocmai veniseră niște cai să se adape. Și-a început furtuna din senin. A plouat mai mult cu fulgere decât cu picături de apă. Unuia dintre fulgere i-a cășunat pe caii aceia, prefăcându-i în cenușă. Aproape că nu e vară în care să nu auzi de atunci niște nechezături subțiri răzbătând dinspre Duduita.

Nechezături fără cai. Voci fără oameni. Sat fără povești.

– O să murim și noi curând, zice una dintre voci din întuneric. Ce rost mai avem pe lumea asta în care nu-i mai este nimănui sete de noi?

– Mie! îi răspund eu. Și le mai e și altora, să știți.

– Știm, se aude departe în noapte, la capătul lumii parcă, dacă nu cumva chiar la capătul timpului. Dar mai puțin, mult mai puțin decât ne este nouă sete de oameni.