Plecând de la credinţă

Coborât din muntele transfigurării în lumescul nostru aservit îndoielii şi contestărilor perpetue, Iisus întâlneşte un om care avea nevoie de credinţă. Se vede chiar din rugămintea pe care acesta I-o adresează Mântuitorului şi care poartă amprenta dubitaţiei, a neîncrederii preexistente (Mc.9, 22). Poate că îngrozitoarea suferinţă a copilului său, nu în zadar descrisă de Evanghelişti, l-a dus către îndoială. Sau poate intrigile cărturarilor, mereu dornici şi pregătiţi să cârtească împotriva lui Hristos. Nu ştim. Nici el nu ştie. Ajunge să afle abia când verbul Învăţătorului îi insuflă marele mesaj evanghelic: în credinţă găseşti o putere care depăşeşte fruntariile minţii şi chiar ale trupului. Ea are capacitatea, inefabilă şi copleşitoare, de a face să fiinţeze tocmai cele în care ţi-ai pus nădejdea, furnizându-ţi dovezi sigure ale nevăzutelor realităţi în care ai crezut (Evr. 11, 1). Dar cum descoperi credinţa? Cerând-o, cu toată sinceritatea de care eşti în stare, chiar de la „obiectul“ ei, de la Dumnezeu. Nu o descoperi tu, aşadar, ci ţi se descoperă ea. Trebuie doar să-i intuieşti coordonatele. Tatăl care cere vindecarea pentru copilul său epileptic ajunge, după ce primeşte replica dumnezeiască, să ceară credinţă totală („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“). Şi o dobândeşte, de vreme ce Iisus înlătură, în urma dialogului pe care îl poartă cu el pe această temă, cauza demonică a bolii fiului său. Ca în atâtea alte cazuri din Evanghelie, credinţa pură şi râvnitoare a solicitantului determină intervenţia lui Dumnezeu. Şi darul se arată, aducând cu sine puteri nebănuite!

Însă nu numai nefericitului tată i-a lipsit virtutea care mută munţii din loc. Apostolii, cei învestiţi cu puterea expresă de a alunga duhurile necurate şi de a tămădui bolile oamenilor (ba chiar şi moartea, sumbrul lor corolar!), eşuează în exercitarea acestei prerogative harice, ceea ce seamănă şi mai multă îndoială în rândurile mulţimii avide, ca întotdeauna, de un spectacular grosier al miracolului. Şi totuşi, n-au fost în stare să-l vindece, scriu clar Evangheliştii, deşi, „oficial“, aveau puterea să o facă. Le-au lipsit condiţiile spirituale necesare unui astfel de act cu rădăcini divine: credinţa (Iisus le divulgă, direct şi dojenitor, cauza insuccesului: „Din pricina puţinei voastre credinţe...“), postul şi rugăciunea. Cu alte cuvinte, însuşirile unui suflet nedezlipit, prin îndoială, de Dumnezeu („Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, completează Iisus acest esenţial precept nicăieri altundeva decât în faţa smochinului pe care-l uscase pentru lipsa roadelor, pe toate câte le veţi cere, rugându-vă cu credinţă, le veţi primi“ - Mt. 21, 21-22). Dacă ar fi avut aceste virtuţi, chiar şi la măsura unui „grăunte de muştar“, demnitatea (imaginea) lor de Apostoli n-ar fi avut de suferit. Resortul evlaviei lor interioare slăbise, iată, atât de mult încât nu putea concura în dimensiuni (în intensitate, de fapt, dacă decriptăm parabola) cu cea mai mică dintre seminţe. De multe ori, singură calitatea instituţională îţi dă inerţia gândului că le poţi pe toate cele ale Domnului fără să-ţi mai struneşti conştiinţa în a (re)descoperi continuu temeiurile autentice ale slujirii tale. Locul credinţei veritabile, care pleacă de la statura grăuntelui de muştar însă îşi scoate la iveală mereu noi puteri tainice, îl ia doar autosuficienta încredinţare că ai „competenţa“ să fii în acel loc şi să faci acel lucru. Fără adâncire întru sine, în căutarea regatului lăuntric al Dumnezeirii, fără smerenia purificatoare. Or, ar trebui ca demnităţile aferente funcţiei sau slujirii să confirme, de fapt, vrednicia spirituală a celui care le posedă. Carenţele asumate devin mijloace ale progresului, câtă vreme „puţinătatea“ sufletească erijată în valoare rămâne faţeta lucie a neputinţei.