Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Plecarea cucului

Plecarea cucului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 03 Iul, 2020

În afară de cer, nu-l vede nimeni când vine și când pleacă. Dacă nu l-am auzi cântând, nici n-am ști că există. Cântecul lui duce primăvara spre vară, apoi ia un strop din sufletul verii și pleacă departe cu el. Ia un strop și din sufletul meu, fiindcă drumul e lung și se poate întâmpla ca stropii de ploaie să nu-i ajungă pentru a-și potoli setea.

Știm c-a plecat când nu-i mai auzim cântecul. Neauzirea ce rămâne în urmă se ține zile în șir după mine, umplându-mi gândurile c-o tristețe asurzitoare!

Plecarea cucului, pentru că despre el este vorba, s-a petrecut chiar săptămâna aceasta, nevăzută de nimeni, dar știută de toți. De toți cei cărora li se face dor, așa cum mi se face mie, încă din prima zi de neauzire, de cântecul lui. 

M-am născut, dacă pot spune așa, cu cântecul cucului la ureche. 

Ce v-a venit, am întrebat-o mai târziu pe mama, de-ați chemat lăutari la venirea mea pe lume? Nu l-am chemat noi, mi-a răspuns ea, a venit singur. Și-a trimis, mai bine zis, cântecul, el nearătându-se deloc.

Până în urmă cu o lună, n-am văzut niciodată un cuc. Răsfoiam o carte în curtea casei părintești și-a trecut o pasăre pe deasupra. N-aș fi știut ce pasăre este dacă nu mi-ar fi spus chiar ea cum o cheamă, slobozind, când a ajuns în dreptul meu, un cucu puternic. Doar o singură dată, după care a dispărut, dar, înainte să dispară, am reușit să-mi ridic privirea din carte și s-o văd. Mi s-a părut c-a ieșit dintr-un ceas de pe peretele proaspăt văruit, care era cerul, ca să m-anunțe c-a început vara! 

Acum, când cucii au plecat, mă gândesc că, de fapt, ei s-au întors în cer, în ceasurile unde își duc viața peste iarnă. La anul or să vină îna­poi și-o să avem din nou, și eu, și vara, sufletul întreg. Iar timpul, ce iese din ouăle lor puse în cuiburi străine, n-o să se mai simtă, măcar pentru o vreme, singur pe lume!