Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Ploaia ca un alt suflet al meu

Ploaia ca un alt suflet al meu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 17 Iul, 2020

Stau sub streașina casei în care m-am născut și număr picăturile de ploaie.

De toate mi-a fost ploaia de-a lungul vieții. Când eram copil, credeam că plouă doar ca să am eu cu cine mă juca. O picătură de om jucându-se cu picăturile de ploaie.

Când se întâmpla să plouă mai multe zile la rând, începea să mi se pară că nu mai plouă afară, ci în mine, făcându-mă leoarcă pe dinăuntru. De gânduri îmi părea cel mai rău. Ele aveau cel mai mult de suferit. Pentru că stăteau toată ziua ude și nu aveam unde să le pun la uscat. Nu-mi ajungea sârma pe care usca mama rufele. Nu-mi ajungea nici gardul ce împrejmuia curtea. Pentru că nu aveau toate loc în cap, îmi țineam o parte din gânduri în cămăruțele inimii, iar ce nu încăpea aici, în restul trupului, pe unde se găsea câte un locșor liber. Erau zile în care ziceai că sunt făcut în întregime din gânduri. Dar numai noi știam asta. Eu și ploaia. D-aia îi și plăcea ei, când vedea că nu-i mai număr picăturile, să-mi numere ea mie gândurile, făcându-le pe toate ciuciulete.

După ce-am mai crescut, ploaia a fost prima fată pe care am strâns-o în brațe. Frig atât de dulceag ca în clipele acelea n-am mai întâlnit după aceea pe nicăieri.

Apoi, când eram în armată, mi-a ținut loc de acasă. Imediat ce auzeam primele picături răpăind pe acoperiș, începeam să nu mai fiu atât de departe. Nu știu cum se făcea, dar picăturile de ploaie mă luau din locul unde mă aflam, ducându-mă sub streașina știută, acolo unde ne plăcea nouă să ne jucăm, eu numărându-le pe ele, ele numărându-mi mie gândurile. 

Mai târziu, mi-a ținut loc de poezie. Când nu izbuteam să spun în cuvinte tot ce simțeam, spunea ea pentru mine, ca un alt suflet al meu.

Deseori mi-a ținut loc de bani. Puteam să cheltuiesc oricâtă ploaie voiam, fără să rămân vreodată lefter. Îmi ține chiar și acum câteodată. Păcat, mare păcat că nu există cardul de ploaie. Doamne, ce cozi ar fi la bancomate! Și cât de îndes­tulați ar fi oamenii!

Mai mult, însă, ca orice, ploaia mi-a ținut loc de plâns. Uneori, cu lacrimi de bucurie. Alteori, cu lacrimi de tristețe. Dacă în vara aceasta au căzut atât de multe ploi, e pentru că eu am avut și mai am încă mult de plâns. Cu lacrimi amestecate!